Spații cultural nr. 21 – Mahalaua din cultură


Poate că ceea ce s-a petrecut, după 1989, cu literatura română, intră într-o normalitate pe care noi nu ostenim s-o criticăm, văitându-ne în toate cele patru zări de soarta nedreaptă, care îl împiedică pe scriitor să fie şi să rămână în centrul atenţiei publice, recunoscut, adulat, remunerat ş.a.m.d. Poate stă în firescul lucrurilor ca literatura, odată scăpată de aservire, să însemne nu numai talent, ci şi competiţie, pretinzând, ca orice domeniu lucrativ, capacitate de adaptare la cerinţele pieţei, abilităţi de promovare, tehnici de intimidare/anihilare a concurenţei şi, probabil, multe alte aspecte care ţin mai curând de economia de piaţă decât de creaţia propriu-zisă. Fiindcă nu mai este suficient să scrii – mai bine sau mai rău, cui îi pasă? – ci să ştii să-ţi faci lobby (ori să ştii pe cine angajezi să ţi-l facă), să fii agresiv până la nesimţire şi, iubindu-te fără măsură, să te consideri cel mai bun, cel mai talentat, cel mai important creator de la Dumnezeu încoace.
S-a spus adesea că revoluţia a permis mahalalei să iasă în faţă, să ocupe toate funcţiile-cheie în stat şi să-şi bată joc, cu seninătatea analfabetului, de toate valorile naţionale. Înclin să cred că şi în literatură s-a întâmplat la fel. Avalanşa de cărţi proaste, publicate în tiraje confidenţiale şi, de obicei, din bani publici, o demonstrează. Orice consilier municipal, orice primar de comună/târg/sector poate să-şi publice aberaţiile, orice parlamentar trebuie neapărat să demonstreze că are talent (chit că acesta fuge de el ca dracul de tămâie), mă rog, orice persoană aflată într-o pasageră funcţie publică simte nevoia să demonstreze că „românul s-a născut poet”. Toţi par dornici să intre în nemurire, adeverind zicala conform căreia ce-i lipseşte chelului este tichia de mărgăritar.
Şi-au apărut poeţi câtă frunză şi iarbă, stivuitori de cuvinte ce nu spun mare lucru, care mai de care silindu-se, cvasi-narativ, în texte din care n-ai ce înţelege, să-şi demonstreze „postmodernismul”, „transmodernismul” ori măcar „sincronismul”, cu alte cuvinte, alinierea, şi în domeniul poetic, la politicile UE. Porniţi din fundul mahalalelor, cu un bagaj redus de cunoştinţe şi cu un vocabular de circa 100 de cuvinte, „poeţii” de care geme ţara se sclifosesc scriind despre nimic, în ciuda pretenţiilor afişate, că revoluţionează scrisul, adunând în text înjurături, sex dezmăţat, întâmplări stupide, sordide, trimiteri jalnice la ceea ce au scris alţii de mii de ori mai bine, precum şi multe alte prostii. Dacă ar exista un decantor, dacă am putea vorbi, în cazul acestor poeţi fabricaţi în barurile de cartier, despre imaginaţie/forţă transfiguratoare/capacitate de zămislire a unui univers poetic etc., ar conta prea puţin dacă sursa lor de inspiraţie ar fi Dumnezeu, natura, textul care se scrie pe sine ori papucii de casă în care pisica a lăsat amintiri de neşters.
Poetul pornit din mahala e mândru că n-are pic de cultură, că, lipsit de instrucţie, poate dispreţui tot ceea ce nu înţelege, începând cu noţiunile elementare de poetică şi terminând cu înaintaşii. Cel ce n-a avut bunul simţ de a parcurge lecturile obligatorii în şcoală, fiind mult prea ocupat cu haimanalâcul prin suburbii ori cu mersul în gaşcă la internet-cafe, are tot dreptul să se considere generaţie spontanee. Literatura începe cu el, tot ce scrie el este „nou şi original”, fiindcă aşa se întâmplă când nu citeşti nimic: nu ştii că există milioane şi milioane de cărţi în care temele tale poetice au fost ilustrate cu incomparabilă forţă de expresie şi imaginativă.
Mi s-a întâmplat să cunosc astfel de „poeţi” şi, uitând de vorba aceea, că nu-i bine să te pui cu prostul, fiindcă are creierul odihnit, am intrat, nu o dată, în belea. Unul, de exemplu, scria sonete în vers alb. Când i-am atras atenţia că sonetul este o poezie cu formă fixă, mi-a râs în nas, anihilându-mă cu afirmaţia că el „revoluţionează” sonetul, că-l scrie cum îi dictează inspiraţia de moment şi starea naturală. L-am lăsat în pace pe sonetistul cu naturelul simţitor – în fond ce altceva puteam face eu, o profesoară de limba şi literatura română? – şi aud că e bine-merci, a ajuns la al nu ştiu câtelea volum, e premiat, tradus în limbi de circulaţie, plimbat prin străinătate şi foarte bine plătit pentru ceea ce (nu) face în domeniul culturii. Sigur, trăim într-o lume pe dos, unde valorile sunt marginalizate, iar nonvalorile scoase în frunte, o lume în care, sub stindardul „înnoirii”, se distruge totul şi nu se pune nimic în loc, o lume în care golanii devin preşedinţi de stat, analfabeţii – profesori universitari, orbii – ghizi turistici, iar pelticii – oratori ovaţionaţi. În lumea noastră pe dos, spiritul critic nu mai funcţionează, raţiunea doarme, sufletul e marfă scoasă la vânzare, iar ruşinea a dispărut cu desăvârşire. Obrazul gros a depăşit politicul şi a invadat inclusiv domeniul în care nu avea ce căuta, respectiv cultura. A devenit… ceva normal, un rău acceptat cu resemnatul „aşa-i în România”, de când sunt „oameni de artă şi cultură” versificatorii penibili de teapa celui care şade-n capul statului, de când finii, cumetrii, acoliţii, fanii şi alţi ipochimeni din structurile de tip mafiot au statut de consilieri pe probleme de cultură, de când tot ce-au emanat mahalalele a devenit autoritate „artistică” (prin aceasta înţelegând banii şi puterea de a hotărî cine intră în manuale, în dicţionare, în USR şi în Academie, cine primeşte fonduri pentru cărţi şi reviste, cine e premiat, cine e tradus, cine se plimbă pe afară, cine trăieşte bine şi cine moare neştiut).
Şi, cum nu poate opri planeta, ca să coboare, ce face scriitorul autentic în aceste condiţii? Uneori înnebuneşte, alteori se apucă de băut sau de cultivat porumb şi rapiţă, câteodată se sinucide dar, cel mai des, ajunge să fraternizeze cu mahalagiul lipsit de talent, dar cocoţat în structurile puterii; devenit o umbră a celui care-a fost, se pupă-n bot cu mitocanul, îi scrie/rescrie cărţile, îi compune cronici de promovare şi-l legitimează ca scriitor al neamului. Aceasta pentru simplul motiv că, la noi, cu ruşinea mori de foame.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Nicolae Tudor spune:

    Sunt un scriitor de mahala pentru ca am descris viata saracilor din mahala. M-am facut una cu ei pentru a intelege ce simt cand beau un pahar cu apa, cand mesteca firimiturile din paine adunate de pe jos, etc. Si nu mi-e rusine de ceea ce sunt, chiar indraznesc sa cred ca merit sa fiu studiat in cartea de romana! Dv amestecati oamenii pentru a demonstra ca iti trebuie o autoritate morala sa scrii, decretati ca trebuie sa citesti toate cartile lumii inainte de a scrie 2 cuvinte, de a te manifesta ca poet, asa cum iti este, se pare, gena de roman. In fond luptati pentru recunoasterea elitei. Va place (cred) mai mult dictatura, in care oamenii devin importanti pentru pregatirea lor (este irelevant ca dau sau nu si cu subsemnatu) si ocupa functii de stat degeaba pe banii prostilor. Bunaoara, la „cultura” Buzaului, de la revolutie, ii avem neschimbati pe Marin Ifrim si Sorin Francu (oameni cu multe carti publicate din banii publici, nu?), cu care cochetati literar. Sunteti o reprezentata a culturii Romaniei fiind recunoscuta ca eseista si poeta, iar daca as indrazni sa zic ca nu dau multi bani pe cuvintele dv, pentru ca nu mi-au ramas in minte nici unul, ba, mai mult, la tot ce spuneti pot aduce argumente ca bateti campii, ca acum, precis ma cotati ca pe un incult. Stim cu totii cum se obtine gloria: cumparand-o, lingusind sau impunand-o cu gura mare! Draga Doamna, lucrurile stau in felul urmator: fiind libertate, oricine are dreptul sa contribuie creator la civilizatia in care traieste. Nu iti trebuie scoala multa – Ion Creanga si Andersen sunt exemple care ca contrazic. Geniile lumii apar din mahalale si nu din biblioteci. Nu poti citi, fizic, toate cartile lumii. Ati avut tot timpul sa propuneti ceea ce este esential pentru cultura si nu ati facut-o. De ani de zile compuneti racnete in acelasi spirit: vai, cultura romana, vai, noi, elitele, suntem nevoite sa laudam pentru o buca de paine… Cultura nu inseamna statuia dv in parcul central, ci recunoasterea creatiilor valoroase ale urbei/tarii si punerea lor la loc de cinste, in ochii si la indemana oamenilor. Pentru aceasta trebuie obligati oamenii platiti sa faca ceea ce trebuie sa faca: sa ia la mana toate creatiile literare, bune si proaste, si sa scoata la suprafata ceea ce este bun din ele si a le oferi in sinteze atragatoare, incat cititorii si creatorii in devenire sa nu mai fie nevoiti sa piarda nisip mult din clepsidre pentru a sti, inainte de a crea. Si nu sa spopuna ca Danaila este cel mai bun (cu „viata la indigo”) fara sa demonstrezi profesionist de ce acest gunoi literar este nu valoros, ci o capodopera. Sa nu-mi spuneti ca avem cronici literare in CV pentru ca acestea sunt niste cumparate insiruiri aiurea de cuvinte, criticii actuali nu au greile de evaluare, nu stiu sa faca diferente intre creatori, incat sa prezinte un autor prin ceea ce este el unic, doar fac trimiteri niste comparative la clasici si totul e otova, zici ca sunt toti din aceeasi mama facuti, poeziile prezentate sunt valorizate linear, atat cele dintr-un volum, cat si cele ale altor creatori pusi sub lupa. Cronicile (banuiesc ca sunt platite) neaga aiurea sau sunt larg ingaduitoare, cum raposatul Sile Dinicu, cel care aducea in orchestra simfonica toata suflarea, „sa cante toata lumea”! In concluzie: lasati lumea asa cum e, libera. Luptati ca ea sa devina si mai libera. De exemplu, daca saracii lumii ar primi un venit neconditionat de supravietuire, ar avea mai mult timp, nu ar mai fi exploatati si munca lor ar fi dirijata inspre ce le place. Poate va fi inspre literatura, va fi sansa de a fi revolutionata aceasta arta, fiindca ar iesi la suprafata viata complexa a omului simplu, cu dramele ei, si nu am mai avea descrieri cum a fost impuns un personaj de cornul unei capre, tocmai cand acesta isi facea necesitatile in iarba!
    Inchei negandu-va ideea ca trebuie amestecata creatia cu banii, prin concurenta. Creezi pentru placerea proprie, este o agresiune a elitei sa oblige la concurenta. Camul Petrescu spunea ca un scriitor bun nu poate sa scrie prost. Concurenta este un foc care arde inlauntrul creatorului. Elita sa aiba grija sa nu mai fie castigatoare la concursuri creatii de rahat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share