Ora de muzică 275


Închei aici. După aproape doi ani de căutări englezești asidue, imposibile de altfel în afara ,,ingratei” rețele de internet, deoarece rar se scriu despre muzicieni cărți, ei subzistă doar prin nenumăratele ieșiri la rampă, pot spune că a fost o reușită. Personală.
Nu este o mulțumire filistină, egoistă nicicum, chiar dacă uneori m-am dat pe mine exemplu, chiar dacă părea că soluția oferită era unică, am încercat doar să trezesc un interes real pentru această artă însușită din ce în ce mai puțin după canoanele unei instruiri după manual, vădit îngrijorat că odată cu un oraș mic, de teapa Râmnicului, se poate duce de râpă o țară întreagă, că lupta cu clișeele culturale impuse zonal și temporal poate avea beneficiu salvarea acestei nații, că exemplul altora poate fi un îndrumar și un stimul revigorant, în măsura în care declanșează furtuni cerebrale și schimbă indivizii în unii mai buni.
Nu mai departe de ieri mi s-a confirmat teza, de atâtea ori re-formulată în urmă, că doar cei îndrăgostiți de muzică pot gravita în jurul ei fără să ceară nimic, cameramanul ce a luat câteva cadre cu Salamandra și Lucia Dumitrescu, abia după filmări a îndrăznit preț de câteva acorduri să atingă corzile chitării de împrumut devenită protagonistă în videoclip. Nu vă spun cu câtă grijă a așezat-o înapoi pe măsuță. Și cu ce acuratețe a schițat începutul piesei More Than Words a celor de la Extreme! A fost ultima lecție, dar nu cea din urmă din această viață, căci oricât de învățat ești în meseria asta, tot nu știi nimic. Probabil că acesta este și farmecul, să cazi în hăul neștiinței, ca apoi să te înalți extaziat de reușită.
Și-am fost atât de încăpățânat pe cât este muzica în contact cu orice temerar dornic să-i fure frumusețea pe fugă, fără să abdic în fața multor păreri că demersul ar fi inutil. Rațiune corectă de ignorant pentru cei ce n-au trecut vreodată prin chinurile facerilor muzicale, incorectă din partea acelorași pentru îngustimea cu care își privesc semenii ce prin sunet vin să îmbogățească traiul de zi și noapte al muritorului.
Acestea au fost vârfurile mele, cele patru grupuri care pot defini singure întreaga eră modernă a cântecului, cele ce m-au împins mai departe, acelea ce m-au obligat să dau drumul imaginației, să-mi limpezesc mintea și sufletul: Queen, Yes, Toto și Sting cu sau fără Police. N-am încercat nicio comparație, nicio diferențiere fiindcă nu există, cronologia a avut însă menirea de a vă dezvălui când și cum mi-au parvenit și m-au influențat. Că am călcat și alăturea, nu fusese scopul derulării articolelor, aveam nevoie de acești patru piloni pentru a vă lansa și o invitație, dar și o descurajare, muzica poate fi doar mijlocul de exprimare al celor cu capacități specifice ieșite din comun și cu o voință extraordinară de a nu se lăsa intimidați de greul studiului pe veci.
Credeam că voi repeta isprava numerică a celorlalte subiecte și mă voi opri episodic la o sută, descoperirile atâtor gravitatori de voie și nevoie în spațiul sistemului muzical au dezis planul neplanificat de a puncta doar esențele tari ale protagoniștilor aleși ca reper, fiecare nou tablou scos pe piață canalizându-mă spre ceea ce pas cu pas a depășit însăși așteptarea mea egoistă și subiectivă primordială: viziunea mea, artiștii mei. M-am transformat din neștiutor în știutor, urechile mele au devenit mai atente la text, au început să priceapă binișor o limbă pe care cineva, de curând, încercând să răstoarne evidențele conchidea că i-a trecut vremea hegemonică și că nu va mai dicta legea dialogului universal. Spun, cu o siguranță de necombătut, că italiana va rămâne limba operelor de tip clasic, Aida lui Verdi nu va suna niciodată mai bine cu alt grai, precum Walkiria lui Wagner nu va putea fi reprezentată, în iureșul de cromatisme și disarmonii, decât în germană. Cântați dumneavoastră country și pop în franceză, cum sugerau cei din urmă, cei ce cred că manifestarea orală pe considerente economice vor redesena harta lingvistică a lumii, adaptați dumneavoastră Macarena în engleză și încercați o versiune în chineză sau hindustană. Nu v-ar zgâria direct pe creier?
Cineva chiar m-a făcut părtinitor cu tinerii Dreamwalkers de anul trecut, considerând neavenite și neavizate comentariile mele particularizate. I-am respectat părerea, am revenit cu încă o serie de argumente solide, științifice, fiindcă da, blamata Spiru Haret a deșteptat nițeluș neștiutorul de mine, m-a ajutat la momentul când informațiile pe internet erau încă un copil, unul inaccesibil în totalitate, am învățat cuvântul predecesorilor direct din carte, aceleași, aveam să constat, ca la academia de stat, am priceput strânsa legătură între literă, notă și dorința creatorului de a exprima o stare și am încercat la rându-mi să o transmit mai departe. M-am lăsat ghidat apoi de încrederea în sine și în ceilalți, cu mereu afirmatul gând că societatea, grupul de oameni ce au la comun cel puțin o vecinătate trecătoare, poate fi mai umană, știu că este un grad de comparație dezavuat de literați, dar necesar cotidianului, că muzica poate dicta liniștea și normalul, nu în sensul în care un Oreste, românul, și un Roxin fac din lege și cântec un tot în gura neamului nostru de început, ci în sensul unui cumul de cunoștințe complexe ce te pot împiedica conștient să destabilizezi ordinile firești. Cu toate că metoda dacică n-ar strica, până la urmă chiar însoțite când și când de ritmuri și melodieri arabo-orientale. Cel puțin pentru anumite părți din populație. La fel și folclorul, ar putea adopta un text educativ, să evite ieșirile egocentriste de a se conforma realității imediate, dictată de setea de parvenire. Dacă nu vrea să se disipe și să dispară cu totul.
Am fost bucuros să văd că alții reînvie și susțin vechile valori, echilibrând balanța cantitativă exact acolo unde se credea că este imposibil, în sânul industriei muzicale. M-am mâhnit să văd cum poporul român merge în contrasens, cum alungă sistematic tradiția și cum nu reușește identitar să spună că există un loc pe hartă și pentru el, cum se minte că acest spectacol numit muzică, și nu numai, este propagat prin lumea întreagă. În fapt, bieții artiști stau într-un țarc, așteptând un flash fotografic în zadar sau se maimuțăresc în fața fugarilor de propria obârșie în timp ce aceștia înoată în sarmale sau dau pe gât o țuică dosită prin bagaje de privirile vamale.
Sincretismul grecesc, arta înfățișată anticului spectator elen, azi a adăugat noi mijloace. Nu se mai poate muzică fără dans, fără o teatralitate a expresiei și limbajului oral și trupesc, fără un decor opulent, real sau virtual, fără păpușarii mijloacelor tehnice, fără inovatorii și inventatorii mijloacelor închipuite în cele mai irealizabile gânduri muzicale. Chipul acestei multi manifestări actuale li se datorează în mare parte, fără să întineze memoria istorică, fără să pună punct acesteia, ci doar o virgulă. Tuturor truditorilor cu brațele, dar mai ales cu mintea, le-am făcut loc aici, emblemă pentru o reflecție adâncă.
Toate acestea vi le doresc cu prisosință.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share