Pe urmele… Facebook-ului – Vreau să fiu… (1)


Demult mi-am dorit să ajung om mare, viața însă m-a statuat doar la 1,71, înălțime de la care mi-am permis să privesc doar pe cei de-un aer cu mine și ceva mai jos.
În primul rând, fiindcă etape sunt cu duiumul pe acest curs al devenirii, am vrut să fiu proprietar, bine, mă săltasem un dram de la statutul de nebăgat în seamă, adolescent impertinent, neascultător și ca orice pretendent la patru pereți și-un acoperiș am început a desena o prezumtivă casă cu o mică sufragerie și un dormitor, cât să intri pe o ușă și să te răstorni obosit pe o dormeză de o persoană, totul într-un loc ocupat de o magazie-atelier pentru experimentele electronice ale fratelui meu mijlociu. Și tare mai speram să pot înălța cu mâinile mele acel culcuș de vis, timpurile însă aduc la conformitate orice visător, îl coboară între tereștri și, la propriu, îți fuge pământul de sub picioare. Motive sunt suficiente: primo – banii, chiar și pentru o prăpădită de magherniță, sunt cât o mică avere și doar un salariu, două nu ajung pentru învelișul de cărămidă și acoperișul de deasupra, bașca dichisirea; secondo – nefiind major, așa cum cer cutumele, planurile tale sunt zădărnicite de părinți, speriați de avântul de personalitate ce pare să le știrbească din funcția de șefi peste odrasle; terzo – terenul nu-ți aparține nici ție, nici lor.
Că așa a fost să fie în comunism și oricând se punea la cale perpetuarea speciei umane. Se așezau doi față în față, diferiți ca gen, și se urnea omenirea încă o generație. Sălbatic să fii și să faci gestul ,,marș din curtea mea cu… și să dormi pe drumuri.” Eră de tristă amintire ori luminoasă, li s-a dat tinerilor o șansă de a-și clădi viitorul pe un suport de împrumut, chiriași la stat în două variante de lucru: la bloc sau în case ,,foste” naționalizate. Am subliniat prin introducerea între ghilimele pentru motivația ce urmează: neglijentul aparat comunist a uitat să adauge această situare la momentul intrării definitive în posesie, apoi să o radieze, iar imobilelor în cauză să le dea titulatura definitivă de casă proprietate de stat. Așa cum era orice apartament.
De aici ruptura de înțelesuri și tratamente începând cu 1 Ianuarie 1990. Blochiștii erau bine mersi automat candidați la preemțiune, naționalizații, problemă și ei a strategiilor sociale, deversați în pâcla nebuloaselor întortocheri ale fabulațiilor legale despre înțelesurile de dicționar ale termenului pământ cu sau fără…. Interpretabilă și chestiunea din urmă când s-a pus problema dacă are cine veni la masa succesorală și dacă mai este loc de o mică șicană. Și a fost în toate cele patru ipoteze, unde a simțit mașinăria că are interes a returnat contravaloarea raptului și a declarat clar că nu există cale de întoarcere, vezi vilele, pălătuțele, domeniile, etc. Pentru ruinele și cocioabele în care nu dădeau nici măcar cu var au avut trei variante: le vindem pe alea mai bune cui vrem, restul le dăm sărăciilor fără teren. Dar nu le spunem. Și când s-a trezit, doar după zece ani, în situația de a-și scoate bietul ,,împroprietărit” cheltuiala, deoarece prețul dărăpănăturii s-a achitat cu vârf și îndesat, a aflat adevărul despre justețea actului de justiție: casa a lui, terenul al statului.
N-ar fi fost un deranj, povestea împlinește deja o decadă de ani de la întâia împricinare purtată din birou în birou, spre o explicație demnă de o logică țeapănă: cum domnule, casă fără teren? Bine nu stau nici posesorii celebrelor ,,cutii de chbrituri”, unde se congela pe timpuri de ger ca acestea român cu român, nu știu că mâine, postața lor de strat geologic nu reprezintă nimic în ochii oricărei necesități de demolare. Franc spus, rămân cu ochii în soare, zero metri pătrați. De grija lor mai mor câte unii de ciudă, acuzându-i, nu direct, de privilegiere incorectă, căinând vânzătorul că a fost mult prea milos, că s-a scos la tarabă pe un preț de nimic, că nu i-a rupt oasele definitiv cumpărătorului, de parcă….
Dar să-i reamintesc lui Gheorghe Sofian că ,,Cea mai mare țeapă din istoria României…”, numele articolului semnat de dânsul, dar și motivul meu de combatere, a fost însăși continuarea titlului: ,,… vânzarea apartamentelor către chiriași în 1990”. ,,Cum așa?”, ca să îl citez. Ori este mic și nu știe, ori s-a născut în puful părintesc de proprietar, și la fel, este în lipsă de informații. Originea habitatelor de beton pe verticală, vestitele cartiere, se datorează industrializării masive ale bietelor târguri, să nu uităm că nici Bucureștii nu erau altceva, care în afara unui mic comerț și unui praf de mică industrie, bazată pe meșteșuguri diverse, nu avea nimic, dovadă că regala dezvoltare bătea de ani de zile pasul pe loc. Dar nu sunt eu cel de dezbate istoria aceea, este cât se poate de alb pe negru scris. Verificabil. Revenind, sau se preface că înaintea lui n-a mai trăit nimeni. Blocurile în speță au fost, să-și ia notițe, construite din banii intreprinderilor și ca atare ar fi trebuit să revină fără o lețcaie muncitorilor, cei ce au pus și ei, pe lângă constructori, umărul la ridicarea lor. Muncă patriotică, detașare pe șantier din producție, spetele rupte ale soldaților plătiți cu a patruzecea parte dintr-un salariu de încadrare, pe alea le contabilizează statul? Deh, că-mi vin toate nemulțumirile în cap! Mi-a plătit mie armata munca de zece, douăsprezece ore pe zi, șapte pe săptămână? 10-12, când un muncitor avea opt ore, patul lui, timpul lui liber. A plătit statul, cel pe care dumnealui îl vede furat de inflație și neindexare la vânzarea apartamentelor, pe cei ce au făcut muncă silnică la canal, la rețelele de irigații, proștii ce dădeau la lopată prin elevații duminica, pe țăranul ăla care dădea cu sapa și lua atât cât presta, adică jumătate din leafa unui lăcătuș mecanic necalificat?
Na, că acum mă simt furat eu de cei 10 milioane de ,,coco” ai statului tâlhar!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share