Spații culturale nr. 19 – Editorial


Am fost, de curând, la un festival de poezie, în cadrul căruia, printre alte manifestări, s-a desfăşurat şi un colocviu intitulat „Poezia şi rugăciunea la frontierele cunoaşterii”. Nu-i primul festival la care particip şi unde, aproape obsesiv, se vorbeşte despre legătura dintre credinţă şi poezie, despre intruziunea sacrului în literatură şi, implicit, despre modul în care scriitorii pot să promoveze, prin scris, cuvântul lui Dumnezeu.
La festivalul de care pomeneam am constatat că, teoretic, chiar şi după retragerea grăbită a preotului paroh (avea cestiuni mai importante de rezolvat), scriitorii se descurcă fără probleme, au noţiunile de cateheză bine înfipte în mental, pot dezvolta cu largheţe orice subiect religios şi sunt capabili să-şi demonstreze, prin poeme mai noi sau mai vechi, fiorul metafizic. În definitiv, orice poem, dacă are o invocaţie retorică (gen „Doamne!” sau „Doamne, Doamne!”), dacă introduce în imaginarul poetic nişte cruci, o biserică sau câteva obiecte personale transformate în obiecte de cult (ochelari, potir, stilou) poate fi considerat religios. Nu se exagerează cu încadrarea în specie, în sensul că nu tot ce se scrie, pe această temă, este etichetat drept psalm, dar toată lumea este fericită că nu ne-am rupt de dreapta credinţă şi convinsă că mileniul trei va fi religios sau nu va fi deloc.
Între timp, în ciuda fericirii noastre şi a încrederii că nu suntem cu totul pierduţi, boala de care suferim se agravează. Este o boală care ne-a pătruns insidios, până la măduvă, măcinându-ne şi pe noi, şi ţara în care vieţuim.
Dacă ai cere unui preot să-ţi explice de ce nu mai trăim într-o ţară sănătoasă, ţi-ar vorbi, cu siguranţă, despre relaţia între păcat şi boală. Eroarea, contrazicerea legii, păcatul, au ca urmare o îmbolnăvire somatică sau psihică. Boala psihică apare mai întâi ca o îngustare a minţii, alteori ca o tulburare de personalitate, ca o scindare sau o dizarmonie.
Lăsând la o parte tonul moralizator, de predică duminicală, ar trebui să începem prin a ne recunoaşte lipsa de credinţă, răspunzătoare, în mare măsură, de traiul în afara normelor etice. Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis, nu? Întreaga societate, începând cu cei care ne conduc şi terminând cu ţaţele umile ce-şi smulg părul şi-şi rup reciproc hainele pentru câteva sarmale ecumenice, mimează credinţa: poate din inerţie, poate pentru că, din subconştient, n-a dispărut temutul dicton pascalian: „dacă Dumnezeu nu există şi eu cred în El, n-am pierdut nimic; dar, dacă există şi eu nu cred, am pierdut totul”. Bisericile transformate în sereleuri şi sărbătorile cu aerul lor de circ ambulant nu-i mai pot convinge pe cei tineri să creadă şi să se teamă. Vor ridica din umeri, plictisiţi, şi se vor întoarce în marea grădină a internetului, mult mai preţioasă, pentru ei, decât cea a unui ipotetic paradis.
În mod surprinzător, deşi lipsa de credinţă ar trebui să înlăture conştiinţa păcatului, acest lucru nu se întâmplă, poate fiindcă suntem o ţară a paradoxurilor. Ştim că suntem păcătoşi, ne închinăm cu largheţe ori de câte ori trecem pe lângă o biserică, purtăm cruci imense la gât, scriem lungi poeme în care invocăm divinitatea şi ajutorul Proniei cereşti, dar nu credem cu adevărat. Lecţiile de materialism ştiinţific au schilodit, în bună parte, fondul nostru arhaic sănătos; ne îndoim de existenţa lui Dumnezeu, dar nu ezităm să-i cerem ajutorul la necaz şi, din când în când, să ne dovedim habotnici, fiindcă aceasta „dă bine” la imaginea publică.
Duplicitatea este un simptom al bolii. Când trăieşti în eroare, când bănuieşti că drumul pe care mergi nu duce nicăieri, n-ai cum să fii sănătos. Duplicitatea afectează climatul psihic şi acesta este răspunzător de echilibrul energetic / dinamic / endocrin al organismului. Destinderea, liniştea lăuntrică, uitarea de sine nu sunt posibile când vânezi încordat oportunităţi, când te falsifici pentru a le obţine, când eşti trufaş, chit că simulezi smerenia. De aceea, de multe ori poemele „religioase” au aerul unor făcături parşive, bune să sporească, nu-i aşa, „capitalul” poeticesc al cine ştie cărui versificator naiv, unul capabil a spune, citez, „Deşarta comoară a cerului dar…/ Sclipitoare eşti… dar în cufăr murdar,/ Un cufăr ce suntem noi! Prin timpul menire,/ Tăinuite şi vrute păcate făcute-n neştire…// Prin frânturi de refrene şi cor ce se-aud,/ Se-nalţă spre cer doar rugi… de vrute avut…/ Ce-nteţesc spre păcat şi desfrânare/ Pângărind tot ce-i bun… a Ta dulce chemare…// prin tăinuite constelaţii de vis… Universul de sus… sinonim Paradis…/ Lasă în noi îmblănite şi negre mioare/ Păcate… şi-ţi cântăm ode, cerând înspre veci o iertare!/ O iertare pe care Tu Doamne Sfinte ce eşti/ Te închipui real şi învii din poveşti/ Te închipui real şi învii din poveşti/ Ce ne-ntrecute minţi – ce-s vrute deştepte, savante…/ Te ponegresc că nu eşti, nici tu, nici biblice fapte…/ Însă Tu! Zi de zi… NIMICEŞTI CU IERTAREA!!/ Şi cu dragostea-Ţi mare ne-alini azi trădarea…/ Ce va fi… zi de zi, veac de veac, pe pământ…./ Iartă-ne, Doamne… Doamne cel Sfânt!!”.
Poemul citat se numeşte „Iartă-ne, Doamne!”. Putea, la fel de bine, să se numească „Fereşte-ne, Doamne!”. Adică Doamne fereşte de-aşa „literatură”.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share