Spații culturale nr. 17 – Râmnic, mon amour!


Despre Gheorghe Şaramet, orice cunoscut, indiferent de vârstă, ar fi spus trei lucruri simple şi clare: că-i plac porumbeii, că iubeşte cărţile şi că nu suportă apa (nici pentru uz intern, nici pentru uz extern).
Şaramet a fost profesor de limba română toată viaţa lui. A tras după sine o servietă scorojită, dintr-o imitaţie de piele, a cărei culoare iniţială nu mai putea fi ghicită sub nici o formă, şi în care n-ai fi putut găsi, fireşte, decât cărţi, caiete corectate, extemporale şi fişe pentru elevi. O geantă mai grăitoare decât purtătorul ei, mare taciturn, mare singuratic, în felul său. Dacă mai adăugăm sandalele cusute cu sfoară – vara – ori pantofii chinezeşti, puturoşi, dar comozi, în care iarna piciorul stătea ca într-o baie de abur, plus costumaţia de lucrător cu ziua pe la casele înstărite, cred că am completat tabloul, în gri minor, al iubitorului de porumbei şi literatură.
Sigur, n-avea de ce să fie pitoresc. Şi nici nu era. Profesorii de română sunt trişti, nu pitoreşti. Şaramet se pierdea întotdeauna în marea masă de anonimi ai oraşului. Aproape că nu-l vedeai, chiar şi atunci când trecea pe lângă tine. N-avea prieteni, n-avea rude, iar colegii de cancelarie îl vorbeau de râu. A fost, cred, printre foarte puţinii dascăli pe care directorii i-au evaluat, la finele anilor şcolari de după evenimentele din decembrie, cu „satisfăcător”, în condiţiile în care nici măcar idioţii transformaţi în dascăli pe supliniri întâmplătoare nu încasau aşa ceva. El, da. Fiindcă… „nu muncea”, „nu era serios”, „întârzia”, „puţea”, „n-avea prestanţă” etc.
Dumnezeu a hotărât să-l ia la sine fără ştirea nimănui. Gheorghe Şaramet a fost găsit, în primăvara lui 2011, la câteva zile după deces, prăbuşit în casa pustie, şi s-a dus în tărâmul umbrelor fără lumânare şi bănuţ de drum. A fost o întreagă aventură intrarea în locuinţă, întocmirea actelor şi, în final, înmormântarea. Fiindcă, aşa cum am spus, profesorul Şaramet trăia singur, printre cărţile şi porumbeii lui, bând de unul singur licori ieftine şi proaste, rareori în compania vreunui amărăştean din mahala. Nu i-a observat nimeni lipsa. Dacă n-ar fi fost mirosul, ar fi putrezit mult şi bine, fără să-i pese cuiva. Într-un final, după ce tragedia a fost descoperită şi pentru că GŞ a fost un fiu – lipsit de glorie, dar fiu! – al oraşului, Primăria şi câţiva intelectuali cu suflet s-au ocupat (adică au făcut rost de bani) pentru ca înmormântarea să se facă după tipic.
Surpriza a venit de unde nimeni nu se aştepta şi a fost năucitoare. Sigur, se făcuseră pregătiri pentru o înmormântare decentă, de om sărac şi singur. Dar nu şi-a închipuit nimeni că cimitirul avea să se umple de copii şi de coroane, de părinţi care au fost cândva copii şi au făcut româna cu profesorul Şaramet, de prieteni ai acestora, tot persoane pe care nimeni nu le invitase, care aflaseră, nu se ştie cum, că poetul iubitor de porumbei plecase într-o lume mai bună şi care-au vrut, la final, să-i dăruiască o floare, o lacrimă şi recunoştinţa lor.
„Copiii i-au făcut dreptate”, mi-a şoptit o prietenă mai sensibilă, profesoară şi ea, cu ochii roşii de plâns. Da, copiii i-au făcut dreptate profesorului Şaramet. Şi dacă ei au fost în stare, neîmpinşi de la spate de nimeni, să pună lucrurile pe făgaşul lor, într-un asemenea moment, atunci e limpede că mai sunt speranţe pentru oraş. Nu cred că oraşul va fi lăsat să moară, chiar dacă acum toţi copiii / tinerii îl înjură şi se gândesc doar la cum să-l părăsească mai curând. Cândva, copiii care-au plâns, sinceri şi disperaţi, lângă sicriul profesorului lor de română, se vor întoarce în oraşul lor şi vor face lucruri frumoase pentru el. Pun pariu.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share