Spații culturale nr. 16 – Râmnic, mon amour!


Din ce în ce mai grăbiţi, duşi de valul scumpirilor, de criza economică, de problemele zilnice, uităm să mai privim în sus, în dreapta, în stânga, împrejurul nostru. Dacă am face-o, am vedea că norii, stelele, soarele şi luna sunt tot pe cer, că frunzele foşnesc la fel de blând, că, în general, puţine lucruri esenţiale s-au schimbat. Doar ceea ce-i făcut de mâna omului îmbătrâneşte şi moare, uneori cu mare zarvă, alteori discret, pe neştiute, cu acea disperare tăcută care le stă bine lucrurilor de valoare.
În Râmnic, moare câte puţin (ca să-l citez pe Marin Sorescu) o casă. Ei şi?! – mi-ar putea reproşa oricine – , viaţa merge înainte, dispar ei, oamenii, ce mare scofală că se năruie o clădire? În logica mitocanului, lucrurile stau exact aşa. Supravieţuim mâncând şi bând; ca să putem face aceasta, muncim. Ar însemna că ne înscriem, ca vitele, pe traseul ontologic slujbă-mâncare-somn. Distracţia? Puţină şi de proastă calitate. Supravieţuirea prin cultură? O aiureală! Ce lăsăm urmaşilor? Da’ unde scrie că trebuie să le lăsăm ceva?!
Şi uite-aşa, neglijăm ceea ce ne face umani: lectura şi cărţile, muzica de calitate, slujbele religioase, valorile de patrimoniu…
Şi totuşi, în Râmnic, în fiecare zi, moare câte puţin Casa Lupescu. Trec de fiecare dată pe lângă ea cu strângere de inimă şi cu jenă: n-am cum s-o ajut să reziste. Se spune că este o bijuterie arhitecturală, că e cea mai frumoasă construcţie din judeţ, că are valoare de patrimoniu, că… Vorbe frumoase! Memoria, în general instabilă, a oraşului, o atribuie când lui Constantin Lupescu, când tatălui, adică lui Gheorghiţă Lupescu. Arhitectul se numeşte ba Anghel Saligny, potrivit folclorului local, ba Leonida Negrescu, mai aproape, probabil, de adevăr. Din 1888/1889, când a fost construită, Casa a alimentat poveşti, anecdote şi confuzii avându-i în centru pe membrii familiei regale: ba că aici a locuit câteva zile Carol I (se pare că n-a stat decât o noapte, în timpul unor manevre militare), ba că a găzduit dezmăţul Elenei Lupescu, celebra metresă regală (absolut fals, spun specialiştii în istorie municipală), ba că e piază-rea, aducătoare de ghinion şi alte alea…
Când m-am aşezat în Râmnic, în Casă era amenajat spitalul de copii, aşa că-mi amintesc foarte bine cum arăta interiorul, cât teren era de jur-împrejur, câte anexe existau. Treptat, adică după evenimentele din decembrie 1989, spitalul a fost mutat, clădirea a trecut din nou în proprietatea Ministerului de Finanţe, o anexă a fost restaurată/transformată/înălţată la rangul de Judecătorie, apoi parcul a dispărut, aleile au fost mâncate de vânturi şi ploi, iar prin tufele de merişor se ascund acum câinii de pripas. Casa pare să se sufoce, din ce în ce mai strânsă între garduri pe care nu le recunoaşte, din ce în ce mai abătută, cu obrazul crăpat de ruşinea pe care noi, nu ea, ar trebui s-o simţim.
Un împătimit apărător al patrimoniului râmnicean (profesorul Răzvan Chirac) afirmă că această Casă a fost donată primăriei în 1936 şi că a funcţionat, încă de atunci, ca Palat fiscal. Din aceasta, eu înţeleg că primăria a pierdut cumva, pe încâlcite drumuri, Casa Lupescu, aşa că, nemaiavând nici un drept asupra ei, n-are de ce să-i pese. Nici fiscului nu-i pasă: te pui cu finanţiştii?!… Pe mine mă bate totuşi gândul că avem de-a face cu o casă a nimănui, care moare încet, dar sigur. Mâine-poimâine o va demola cine ştie ce isteţ, pentru a construi, în locul ei, o vilă-vilişoară cu termopan şi turnuleţe. C-aşa-i moda pe la noi

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share