Spații culturale nr. 14 – Încălcarea drepturilor


E limpede că trăim de parcă mult-anunţatul sfârşit al lumii (a se vedea previziunile despre 2012) ar veni cu adevărat şi n-ar mai conta, prin urmare, decât trăirea clipei, a prezentului, „mâine” trebuind să fie lăsat în plata / grija Domnului. Că este aşa, o demonstrează lipsa quasitotală de reacţie a intelectualului român la toate mizeriile pe care este silit să le îndure zilnic. Şi sunt mizerii pornite de sus, de la guvernanţii incapabili să înţeleagă faptul simplu că un popor nu se poate dezvolta atâta timp cât este furat, minţit, batjocorit, ţinut în ignoranţă, îmbolnăvit cu bună-ştiinţă, lipsit de cele necesare unui trai decent. Intelectualul român nu mai reacţionează atunci când îi sunt încălcate drepturile, când i se taie un sfert din salariu („pentru scoaterea ţării din criză”!), când i se râde în nas pe la ghişee, când este sufocat de birocraţie, când este lipsit de tratament medical corespunzător ori când este ţinut la cozi interminabile pentru orice fleac. Nu mai reacţionează când vede cum prosperă toţi analfabeţii, cum îşi deschid conturi în Elveţia toate lichelele, cum toţi impostorii îl sfidează din maşini luxoase ori din vile construite din furt nepedepsit. Nu mai reacţionează când vede că legile se aplică preferenţial, că banul este mai presus de om şi că modelele de „oameni de succes” prezentate cu fast de mass media devin modele de urmat pentru întreaga societate. Nu cred că intelectualul român nu suferă atunci când îşi vede propriul copil sedus de „modelul Vanghelie” ori de „modelul Becali”, ca să pomenim doar două nume de inculţi care „s-au ajuns”, conform proverbului cu „prost să fii, noroc să ai”. Sigur că intelectualul român suferă, pentru că ştie că nu-şi poate convinge copilul că e riscant să fii un prost cu bani: pentru generaţiile de după 1989, „ai carte, ai parte” reprezintă un slogan al rataţilor.
Intelectualul român autentic nu mai reacţionează când vede aceste tinere generaţii înfrânte din start: înfrânte, de vreme ce sunt convinse că nu mai contează cât înveţi şi ce ştii să faci; tineri care n-au intrat în viaţa lor într-o bibliotecă, tineri pentru care un minut de lectură este dătător de migrene îngrozitoare, se înscriu la facultăţi, pentru că este la modă să fii student; periculos este că ei chiar termină facultăţile respective şi, cu o diplomă obţinută fraudulos, ocupă posturi şi funcţii (prostul are întotdeauna sprijinul unui sistem corupt!) şi reuşesc să-i dea afară pe „dinozauri”, adică pe cei care încă mai ştiu meserie, mai au o brumă de cultură şi mai şi aşteaptă, naivi, recunoaşterea calităţilor profesionale!
Dintre intelectuali, probabili că cei mai trişti în perioada actuală, cei mai frustraţi şi mai resemnaţi în egală măsură sunt scriitorii. Lor li s-a luat tot: dreptul la unicitate, dreptul la promovarea literaturii adevărate, dreptul de a educa şi forma gustul artistic, dreptul la… Editurile – numeroase, dar pornite pe căpătuială, în marea lor majoritate, capabile, în goana lor după profit, să-l prefere pe Cătălin Botezatu lui Nicolae Breban, ori pe Mihaela Rădulescu et. comp. Ilenei Mălăncioiu, nu-i mai publică pe scriitorii „cu greutate”, adică pe cei care refuză să se prostitueze şi să scrie pe gustul mitocanilor, al piţipoancelor şi starletelor. Dacă nu eşti tâlhar, violator, consumator de droguri, exhibiţionist, dacă nu produci „perle” pe înţelesul blondelor care mişună prin televiziuni, dacă nu scrii telenovelici pe înţelesul coafezelor şi al urlătorilor de manele, dacă nu apari drogat la evenimentele „mondene” şi nu-ţi dai în petec recitând obscenităţi, dacă nu eşti beţiv, n-ai harem, nu eşti penibil etc., atunci nimeni nu te ia în serios, nu eşti un scriitor „interesant” şi nici moartea (în caz că mori!) nu-ţi este băgată în seamă, căci nici un scriitor, fie el şi genial, nu poate concura cu ratingul pe care-l aduce televiziunilor moartea vreunei Mădăline (Manole) sau sinuciderea vreunui boschetar.
Ce li s-a mai luat scriitorilor? Ceea ce n-au avut niciodată în România: dreptul de proprietate intelectuală. Plagiatul nu se pedepseşte la noi decât atunci când interesele partidului aflat la guvernare o cer. Oricine poate să fure versuri întregi din clasici şi să le integreze în propriile-i mâzgălituri (tehnica intertextualităţii); oricine poate decupa capitole întregi dintr-o lucrare străină, pentru a le integra în propriu-i op (tehnica „cercetării”); oricine se poate folosi de ceea ce au scris alţii mai deştepţi (strategia culturii ca bun al întregului popor): oricine poate da drept al său ceea ce a creat altul, pentru că la noi nu se pedepseşte ea hoţia la drumul mare (fabrici, uzine, păduri, case de odihnă, staţiuni, mine, flote etc.) darmite un furt „nesemnificativ” între alde „scârţa-scârţa pe hârtie”. Mai nou, datorită internetului (metoda „copy-paste”) numai cine nu vrea nu trece drept scriitor al neamului. Să nu ne mai mirăm, în aceste condiţii, că scriitorul român, în particular, şi intelectualul român, în general, nu mai reacţionează, s-a resemnat, aşteaptă să vină vremuri mai bune, să plece în altă ţară ori să se ducă, simplu şi modest, la Domnul, căruia îi revine şi sarcina ingrată de a-i pedepsi pe toţi hoţii, impostorii, falsificatorii. Să nu ne mai mirăm că lipsa de profesionalism, necinstea, lipsa de obraz au devenit la fel de contagioase precum gripa porcină, reuşind să-l atingă, iată, până şi pe un europarlamentar, poet care, după ce a scris „pe linie” a schimbat macazul şi a început să latre patriotard, naţionalist-şovin, furibund şi eficient (puţin a lipsit să nu fie ales, într-un rând, preşedinte de ţară). În ipostaza de „geniu pustiu”, „poeta vates”, şef de partid şi de revistă, euroculturalului nostru nu-i este jenă să se folosească de oameni ca de mijloacele de transport în comun. Cei care mai citesc încă, de exemplu, au aflat de păţania Magdei Ursache, devenită, fără voia şi fără ştirea ei, „colaboratoare” la revista bardului dependent de Rudotel. Preluăm şi ne solidarizăm cu protestul scriitoarei de la Iaşi:
Am datoria morală să-i anunţ pe cititorii revistelor la care colaborez că articolul „Ard malurile Prutului”, semnat cu numele meu în „România Mare”, a fost reprodus fără voia mea. E o farsă de prost gust şi care depăşeşte orice măsură. „România Mare” nu este, pentru mine, o revistă creditabilă. Rog pe cei publicaţi, ca şi mine, fără acordul lor, să mă contacteze: magdaursache@yahoo.com.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share