Ora de muzică 268


Să se dea unii mai deștepți! Un copil, într-adevăr, dar să nu bagi de seamă că face din două mișcări ce noi, ăștia cu mâinile greoaie, n-o să reușim niciodată dă dovadă de răutate.
Hiper realism, până la a crede că ce vezi nu se poate. O puștoaică de nouă ani m-a pus pe gânduri cu interpretarea de patru minute a unei partituri de speed metal, parcă Angels of Darkness, la o viteză, da’ nebun și compozitorul, care te determină să o lași mai moale cu instrumentul. Chinezăria mică, YOYO sau Pinxi Liu, a rupt, mama lui de griff, chitara în șapte mii de părți, iar băgăciosul în seamă la comentariile youtube o dojenea pentru câteva mici falseuri, pe care nici interpretul original nu le ocolește și-o punea la studiu. Nene, lasă copilul, e din ăi extratereștri!
M-a zgândărit iarăși orgoliul și dăi și ‘cearcă și eu să-mi genializez mâinile. Tot ce pot ele face și o palmă mai sus. O nebunie de studii, multe arpegii cu trepte sărite, cu intervale adăugate, descoperite la una încetinită lecție pe fiecare pasaj în parte, dar fără chitara aia cu două octave, corzi moi și lăsate până să nu-ți mai trebuiască pana cu tot cu mâna dreaptă, nu poți trânti o imitație nici măcar înceată. Dumnezeului de practică! Mai constatasem că este pe chipul acestor roboței o răceală soră cu lipsa de compatibilitate cu muzica, cu perfidia unei mâini ce joacă perfect rolul talentului maxim, vibrato din poigné ca ăi mari, degetele crăcanate perfect deasupra tastelor, fuga instantanee de la prăguș la capăt de linie, stația 24-25. Și ai noștri învățăcei, aidoma nouă, îndrumătorii, abia pot apuca strâmb două note. Bine, nu este pentru oricine virtuozitatea, necesită muncă, dar ăstora nici nu le trebuie multă, fiindcă am constatat că nu implică logică, ci doar o poză digitală a succesiunilor de poziții. De altfel, unii abia pot să se acompanieze și nu-și dau seama de ce re cu sol și la, ca să nu discutăm analfabetismul muzical, habar nu au ce este acela portativ.
Asta este lumea fantastică în care trăim, încercăm să-i atingem limitele prin foarte complexe și sofisticate reționamente când ele sunt tangibile la o scurtătură mimetică de cerebel. Mă prefer mai ponderat în viteză, cu toate că mă pot deda la un 16 sunete pe secundă și pe pian, și la intervale năstrușnice pe vioară. Încă.
Vești noi! Am vorbit cu Marion Enăchescu! Ce m-am bucurat eu, după îndrăzneala de a forța nota cu a vedea dacă nu cumva am fost uitat, dar ce s-a bucurat ea că poate comunica în română și ce s-a scuzat pentru eventualele greșeli de scriere și exprimare. N-au fost. Și pentru că ,,plaga” nemțească arde orice urmă de obicei popular neaoș de-a cuvânta și acționa în dorul lelii, m-a rugat să o mai aștept câteva zile, la fine de săptămână, ca să poată onora ca la carte promisiunea. Ce să spun? Jawoll!
Am zis eu că lăutiștii sunt și ei niște neica nimeni, dar am fost indus în eroare. Nu sunt date despre toți foarte multe, dar oi încropi eu un text edificator, până atunci vă mai spun numele, le-am dibuit, ale celor de la pupitrul tehnic: Art Direction – Lawrence Azerrad, Engineer – Grant Valentine, Jeff Citron, Owen Mulholland, Richie Kennon, Thom Beemer, Tyler Hartman, Mastered By – Bob Ludwig, Mixed By – Robert Orton, Photography – Eric Ryan Anderson, Producer – Martin Kierszenbaum, Recorded By – Donal Hodgson, Tony Lake, Technician – Danny Quatrochi.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. Dan spune:

    Bravo, Sorine!

  2. Sorin Călin spune:

    Meritele sunt ale copilei şi ale celor ce o îndrumă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share