Cenaclul Alexandru Sihleanu – 14 Ianuarie 2017

AL LUMII ÎNTREGUL SÂMBUR’, DORINŢA-I ŞI MĂRIREA,
ÎN INIMA ORICUI I-ASCUNS ŞI TRĂITOR

Sâmbătă, 14 ianuarie, în ajunul Zilei Culturii Naţionale şi a naşterii ultimului romantic al Europei, Domnul Poeziei româneşti, Mihai Eminescu, şedinţa Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu”, de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, a debutat cu un medalion Mihai Eminescu, cu prologul „Omagiu” de Matincă Costea şi un scurt moment de divertisment, pe un text de Ion Măgârdiceanu, (avocat, fost prefect al jud. Râmnicu Sărat şi creator de reviste muzicale, de la a cărui plecare, fără întoarcere, se împlinesc 58 de ani), „Birocratul”, susţinut de acelaşi „tânăr şi ferice”, Matincă Costea. Aplauzele au venit în sprijinul prestaţiei junelui nostru.
Oameni frumoşi la suflet au venit astăzi, la această dublă sărbătoare, să consfinţească importanţa acestei zile prin aportul talentului fiecăruia.
„(Eminescu cântec de dor): ,,(…) Eminescu a fost un vis. Visul unui popor, poporul român. Visul de libertate, de neatârnare, de afirmare a unei naţii prin talentul nativ şi accederea la cultură. Eminescu a apărut ca un meteorit pe cerul culturii româneşti, a înnobilat limba română creând limba noastră literară. Înzestrat cu gena omului de geniu, cel care îşi găsea refugiul, liniştea, în slova cărţilor şi-a însuşit în scurta sa viaţă o arie culturală foarte vastă, cu deschidere spre universalitate. Geniul se manifestă în artă şi caută să schimbe lumea prin artă. Eul liric eminescian a ridicat graiul românesc la sublim. Lirica eminesciană este expresia unei sensibilităţi reflexive, a unei intuiţii metafizice, grefate pe o cultură universală care atinge absolutul, o subtilitate logică interioară corelată cu o metrică adaptată la momentul creaţie, pe simţire şi cugetare. Eminescu a găsit formula ideală de îmbinare a cuvintelor româneşti într-o formulă melodică, expresivă. Putem vorbi de fluiditate, sacralitate, de spirit apolinic şi dionisiac în versul eminescian. Acest vis a fost curmat prea devreme şi prea brutal. Eminescu a fost un suflet, în primul rând om, din carne, cu simţuri şi puţini au fost cei care l-au înţeles în timpul trecerii prin această viaţă. Sufletul este un dat de Dumnezeu, cum spunea Eminescu „sfărâmătură de Dumnezeu”, care, toată viaţa terestră este într-o continuă nelinişte, căutare a sinelui. Acesta a fost Eminescu: un suflet al neliniştii. Viaţa i-a fost strivită, idealurile sale începuseră să-i deranjeze pe mai marii diriguitori ai acestei lumi. Eminescologul Nae Georgescu descrie sfârşitul lui Eminescu în cartea „Boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. Eminescu a fost dat de Dumnezeu poporului şi limbii române şi tot Dumnezeu l-a chemat la el când pe Pământ, a deranjat interesele mai marilor zilei. Eminescu a luptat pentru drepturile românilor din Ardeal, membru activ în mai multe organizaţii care susţineau drepturile românilor din Ardeal, urmărit, nu numai, de poliţia şi serviciiile secrete româneşti, dar şi de cele austro-ungare. Eminescu lucra la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, Societatea Matei Basarab, în afara influenţelor şi controlului francmasoneriei, francmasonerie aflată şi atunci în slujba intereselor supranaţionale. – Mai potoliţi-l pe Eminescu! Comandă de la Viena prin vocea francmasonului şi junimistului P.P.Carp, mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. P.P.Carp se afla la Viena pentru ultimele detalii la acordul cu Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Italia). România era ameninţată de Germania cu război prin cancelarul Otto von Bismark, Austro-Ungaria rupe, pentru 48 de ore, relaţiile diplomatice. În Bucureşti, descinderi şi percheziţii la mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal. În aceste condiţii, Eminescu, redactor principal la Timpul, era cel mai incomod, participase la Iaşi, la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi acolo, în faţa mulţimii, citise poezia manifest Doina. Comanda a fost executată când Eminescu avea 33 de ani, iunie 1883. Este declarat nebun şi internat la stabilimentul dr Şuţu unde este tratat cu mercur, tratament care îl transformă într-o legumă. Trimis la un sanatoriu de la Viena, medicii nu reuşesc să-şi dea seama de ce boală suferea şi recomandă externarea. Este dus în Italia, sub supraveghere, sub pretextul relaxării. Din Italia este dus la sanatoriul de pe lângă Mănăstirea Neamţ, bătut cu funia udă şi udat cu căldări de apă rece, drept calmant. La Iaşi, dr Iszac îi pune un diagnostic, fără nicio legătură cu realitatea, sifilis congenital materen, cu paralizie generală progresivă, tratată cu doze mari de mercur. Moartea survine la sanatoriul dr. Şuţu în urma unei lovituri cu o piatră la cap. Eminescu a fost ucis la comandă. Eminescu a avut o înaltă conştiinţă etică a rădăcinilor, a fost un vis, a devenit un mit, care va dăinui cât va dăinui neamul românesc. În 1889, iunie 18, în Nirvana, Caragiale scria: „(…) Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cît și de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub „teiul sfânt”, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările. Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cântată, atît de mult dorită — pentru dânsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.” În Timpul, 15 iulie 1890, tot Caragiale scria în „Ironie”: „(..) Ieri d-abia îl cunoșteau și-l apreciau cîțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, „în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie”, și astăzi se mănâncă mulți bani — direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hîrtie velină — mai știu eu de ce! Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atâta zgomot, atîta solicitudine și închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?” Şi tot Caragiale în 1892 scria în „Două note”, în Note şi schiţe: „(…) Care artist, care amator, care om de bun-simț și de treabă ar îndrăzni să ia un penel și să îndrepteze o trăsătură măcar a lui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Beethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau șoldul unei Venere după personala lui judecată și după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calitățile și defectele ei, ceva sfânt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, și pentru o viață mai durabilă chiar decît a neamului său întreg, gîndiri și simțiri de veacuri ale acestuia, și de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o așa lucrare este patrimoniul întregii omeniri, nu numai a unui neam.” În „Amintiri de la Junimea”, Gheorghe Panu scria un gând mărturisit al lui Eminescu: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui… Tot, tot este un şir de martiri.” Unul dintre ei a fost şi Eminescu. Zoe Dumitrescu Buşulenga mărturisea: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al Căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.” (Vasilică Scarlat)
„Încerc şi eu, ca mulţi alţii, cu emoţie şi teamă a vorbi despre Măria Sa Voievodul Versului românesc. Cutez, nevrednicul şi neputinciosul în ale cuvintelor, a vorbi despre Hyperion şi mă cutremur la glasul frunzişului veşted. Suntem noi vrednici de a vorbi despre Înălţimea Sa, Mihai Eminescu? Este versul nostru demn de culmile acestui Everest al muzelor? Cu ce cântări de laudă să te preamărim, Sfinte Voievod al literelor române, Sfântule Martir al frumuseţilor din basme! Să nu uităm: ,,A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti,/ O prea frumoasă fată”. Odrasla geniului Tău ne-a însoţit copilăria. Am colindat împreună, ne-am bucurat împreună. Ne-ai purtat pe câmpia de la Rovine, ne-am rugat Maicii Sfinte: ,,Speranţa mea Tu n-o lăsa să moară./ Când stăm în cerdac… Noaptea-i senină/ Deasupra-mi crengi de arbor se întind/ Crengi mari de flori în umbră mă cuprind.” Îţi auzim fermecătorul glas peste secole: ,,Nu credeam să ’nvăţ a muri vr’odată;/ Pururi tânăr, înfăşurat îm manta-mi/ Ochii mei înălţam visători la steaua Singurătăţii:// Când de-odată tu, răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Până’n fund băui voluptatea morţii Ne’ndurătoare.// Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării.// De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai re’nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?// Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!” Şi dacă îmi mai permiteţi, o poezie dlui Agheană Manea: ,,De e iarnă, de e vară/ Manea cântă la chitară./ Toată lumea îl ascultă/ Şi cu dânsul, lumea cântă.// S-au scuturat toţi trandafirii,/ S-au scuturat ca-n alte dăţi,/ L-ascultă până şi zefirii/ Călăuzind singurătăţi.// Cine vine din câmpie/ Vesel, cu o melodie,/ Chiar acum când este iarnă./ Cin’ să fie? E Agheană!” (Mihai Constantinescu)
„(Cuvânt despre Eminescu) – Rememorăm astăzi, deosebitul moment al naşterii, din pădurea de argint sau de prin codrii de aramă, a Luceafărului. Pe 15 ianuarie 1850 se naşte unul dintre cei mai de seamă poeţi, poetul nepereche Mihai Eminescu. Acesta fiind al şaptelea copil a căminarului Gheorghe Eminovici şi a Ralucăi, fiica stolnicului Juraşcu. Marele poet îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, într-o totală libertate de mişcare şi contact cu oamenii şi natura, stare pe care o evocă mai târziu în poezii ca: „Fiind băiat” sau „O rămâi”. Primele sale manifestări literare au loc în 1866. În 12 ianuarie când moare prof. Aron Pumnu şi elevii scot revista „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”, în care apare poezia „La mormântul lui Aron Pumnu”, semnat Mihai Eminovici. La 25 februarie debutează în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, care îi schimbă numele în Eminescu. Primul său poem a fost publicat la 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. A fost activ în societatea „Junimea” şi a lucrat ca redactor la ziarul „Timpul”. Manuscrisele marelui poet romantic, în 46 de volume, a 1400 de file, au fost dăruite Academiei române de Titu Maiorescu, în şedinţa din 25 ianuarie 1902. Şi un catren: ,,S-a născut spre veşnicie/ Pentru doamna poezie / Şi precum un giuvaier,/ El, Luceafărul din cer.” (Nicolae Constantinescu)
„(Gânduri pentru Eminescu) – Literatura română avut în centrul său o stea, un „Luceafăr”, ce a strălucit şi nu se va stinge niciodată, un geniu neasemuit prin creaţie, un talent ce a dat versurilor o luminozitate aparte. Ca orice romantic, ne-a împins în mrejele „Dorinţei”, a „Freamăt-ului de codru”, cât şi a pasiunii pentru folclor „Călin file din poveste”. Mihai Eminescu a eclipsat cititorii prin farmecul limbajului (naturaleţe, expresii tipice, acorduri inedite, rime surprinzătoare) stăpânind astfel universul cuvântului poetic. Un neam întreg s-a regăsit în operele sale. Am crescut odată cu versurile sale, am învăţat să dăm ascultare inimii în „Dorinţa”, am suferit în „Ce e amorul”, „S-a dus amorul” şi am rămas nostalgici meditând asupra existenţei în „Mortua est”, „Trecut-au anii”. Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne şi crinul creaţiei romantice.” (Georgiana Panait)
Invitatul special, Manea Agheană şi chitara sa, a creat o atmosferă deosebit de plăcută, cu muzică pe versurile eminesciene şi mulţi dintre cei prezenţi au cântat odată cu folkistul.
„(Omagiu): Eminescu n-a murit./ El este-n codru şi în ape,/ Este-n blocuri şi cetate,/ Este –n mine şi în tine,/ Este-n noi şi este-n voi,/ Este tot ce vine, pleacă pe acest pământ,/ Este-n vatra strămoşească,/ Este-n tot şi este-n toate,/ Este-n zi şi este-n noapte,/ Nici în altă lume,/ Câte se vor spune,/ Eminescu n-are moarte,/ Ci eternitate.” (Elena Cambeşteanu)
„(De ziua ta cea mare): Un suflet cum e-al meu, nu poate arunca/ Uitarea peste lacrimile tale,/ Pe-un pedestal să te-ncunun aş vrea/ Cu flori de dor de ziua ta cea mare.// Străbaţi prin vers cu stele-n loc de lacrimi,/ Tu „Soare”-al nostru, soare strămoşesc,/ Prin tine-am descifrat a noastre patimi/ Şi „dorul tău” e „dorul românesc”.” (Mioara Zaharia)
„(Despre Eminescu): E cântec de iubire,/ De neam, de nemurire,/ Luceafăr între stele/ E geniul ţării mele!” (Georgeta Iuga)
„(Dor de Mihai Eminescu, geniu universal): Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care prin menirea de geniu n-a fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea uitării”, el fiind un simbol al eternităţii. Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scenă istoria poporului nostru. Eminescu a ridicat un templu in literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală. Cel în care Domnul a pus „nemargini de gândire” geniului românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale. Eminescu scrie în „Povestea magului călător în stele”: „Astă nemărginire de gând ce-i pusă ‘n tine / O lume e în lume şi în vecie ţine”, concepţie ce este în concordanţă cu noile teorii ale comunicării din univers pe căi subtile. Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării. Mesajul său liric se materializează în „esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale”, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce-nvăluie fiinţa ce-a creat o opera nemuritoare. Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă. Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale. Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică. Eminescu va rămâne in conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale. Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu. Simţim, noi, adevăraţii români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele. Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente. Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine, vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acel porniri pline de entuziasm, acele acţiuni puse-n slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil. Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare „Ce suflet trist”, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în aceste versuri: „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinţi”. Poetul poartă povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste. Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri. În imaginaţia noastră îl vedem pe Mihai cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, fascinantă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte, mai ales că el dorea înfăptuirea „Daciei Mari”? Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit. Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor” să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie” să simţim „flori de tei înmiresmate” să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul: „Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării/ Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin” (M.Eminescu „Mai am un singur dor”). Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica chiar cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi, să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire. Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia „Numai poetul”: Iată versurile: „Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări.” Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.” (Ecaterina Chifu)
Aneta Pioară a recitat poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” şi un fragment din „Scrisoarea II”.
„Se ştie că una dintre temele predilecte ale creaţiei eminesciene a fost trecutul istoric al patriei noastre. De aceea voi aduce în discuţie unul dintre momentele emoţionante iniţiate şi organizate de Eminescu împreună studenţimea română de la Viena, din 15 – 27 aug 1871 şi anume frumoasa şi valoroasa serbare de la Putna, la mormântul marelui Voievod Ştefan cel Mare, spre a se închina la acest sfânt mormânt şi a aduce omagii de pietate şi veneraţie aceluia ale cărui rămăşiţese odihneau în vechea mănăstire zidită de Ştefan cel Mare. La această serbare au participat români din toate provinciile locuite de dânşii şi aduceau cu ei pământ din ţările lor. Societatea academică „România jună”, al cărei preşedinte organizator era Ioan Slavici, a avut o sarcină deloc simplă. A rostit cuvântul de deschidere în porticul festiv, apoi s-a pornit convoiul spre mănăstire. În faţă erau delegaţiile cu eşarfe late tricolore care purtau cupa de argint (cu pământul adus) acolperită cu două minunate veluri, una de catifea roşie şi alta albastră, cusute cu fir de aur, una de româncele din Bucovina, iar alta de cele din România. „Era impunătoare această mulţime compusădin inteligenţă şi popor care înainta pios spre locaşul unde se odihnea marele Domn. Eu mă aflam lângă Eminescu, notează Ioan Slavici în „Amintiri”. El era tăcut şi înainta cu capul plecat. Îţi făcea impresia că gândurile sale planau în depărtări ce numai el ştia să le pătrundă. S-a intrat în Sf. locaş unde se afla mormântul. Se ţinură cuvântările, s-a depus cupa, urmată de solemna închinăciune, moment înălţător care ne umplea inimile tainice fioruri nesimţite până atunci. Momentul de maximă emoţie, până la lacrimi, a fost când colonelul Boteanu în mare ţinută a păşit în faţa mormântului, a ţinut o scurtă cuvântare în memoria marelui Voievod, apoi a îngenunchiat, a sărutat mormântul, şi-a deschis centironul de aur de la brâu, l-a depus pe mormânt apoi a rostit: În numele oştirii române îl depun în semn de admirare şi pioasă veneraţiune pe mormântul marelui căpitan şi cârmuitor de lupte. Cupa a fost depusă în cripta mormântului lui Ştefan cel Mare. Am considerat utilă această aducere aminte, în momente când educaţia patriotică la tânăra generaţie cam lipseşte. În 22 iulie 1880, în Timpul, Eminescu scria: ,,Fără cultul trecutului, nu există iubire de ţară!” Două versuri din drama postumă „Mira”, neterminată, manuscris ce se află la Biblioteca Academiei, în care autorul îşi mărturiseşte deplina contopire sufletească cu trecutul istoric autohton: ,,Trecutul e în mine şi eu sunt în trecut/ Precum trăieşte cerul în marea de-l respiră.” (Floarea Stănescu)
„Mărite Domn al nostru-ntru vecie,/ Mă plec în faţa nemuririi tale!/ Cum face azi, o-ntreagă Românie,/ Ce-şi caută prin lume, a sa cale!// ,,Trecut-au anii” peste cetăţi eterne/ Iar geniul tău ne-a dat un nume/ ,,De-or trece anii”, praful s-o aşterne/ Dar vei rămâne unicul în lume…// ,,La steaua”-ţi răsărită printre-atâtea astre/ Privim acum când timpul nostru trece,/ Căci ea abia acum luci vederii noastre,/ Precum ,,Luceafărul” , nemuritor şi rece…// ,,Din valurile vremii” ieşi-vor ca sirene,/ Mulţime de poeţi ce-şi caută mărire/ Sunt ,,Epigonii” tăi, pierduţi printre catrene/ Ce îşi ascund micimea sub falsa strălucire…// ,,Departe sunt de tine”, oricât ar încerca/ Să îţi atingă geniul, măcar cu o privire,/ ,,Junii corupţi” nu se putea-vor ridica/ Vreodată, la înălţimea-ţi versului subţire.// ,,Şi dacă” totuşi, veni-vei vreodată înapoi/ Din cercu-ţi strâmt, imens tărâm celest/ O să găseşti ce-a mai rămas din noi,/ Doar praful, pulberea ş-apoi…,,Mortua est”!// ,,Cu mâine zilele-ţi adaogi” peste infinit/ Iar noi, ne vom petrece vieţile efemere/ Gândind mereu la timpul încă netrăit/ Şi cum ar fi de-ar fi o ,,Revedere”…// Te-om aştepta să vii ,,Pe-aceeaşi ulicioară”/ Când ,,Se bate miezul nopţii” dintr-un ceas/ Să treci ,,Pe lângă plopii fără soţ”, a câta oară?/ ,,De ce nu-mi vii?”, eşti tot ce ne-ai rămas!// ,,Lasă-ţi lumea” ta şi mai coboară o dată / Și să ne luminezi, asta-i ,,Dorința” noastră,/ O ,,Doină” să ne spui cum o făceai odată/ Să fii din nou frumoasa ,,Floare albastră”!// Fii ,,Făt-Frumos din tei” așa cum te știam,/ ,,Înger de pază” al unui biet și drag popor,/ Să ne mai spui ,,Fiind băiet păduri cutreieram”/ Sau să ne plângi ,,Mai am un singur dor”…// Noi nu ți-am spus ,,Adio”, te așteptăm, Poete!// Pe-aceste triste vremuri de ,,Singurătate”/ Ești singurul ,,POET” al națiunii desuete/ De-aici și de oriunde ,,Din străinătate”…” (Viorel Dodan)
„(Tracoromânii, transromânii şi dacii în publicistica şi poezia eminesciană) ,,În perioada anilor 1870 – 1881 Mihai Eminescu în publicaţiile „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”, precum şi în unele poezii, atrage atenţia procesului de deznaţionalizare a românilor din statele sud-dunărene, a căror situaţie o deplânge şi din perspectiva dezinteresului statului român. În publicistică, Eminescu apelează la prestigioase publicaţii străine ce au în continut o gamă largă de sentimente, neezitând să intre în polemică cu cei ce negau existenţa valahilor sau a românilor sud-dunăreni. Eminescu se documentează şi combate, cu argumente de necontestat, pornind de la ideea hasdeiană, că substratul limbii române este traco-iliric, format într-un spaţiu geografic extrem de întins, în raport cu graniţele României. Publicistica lui Eminescu ne oferă texte de referinţă pentru cunoaşterea situaţiei macedoromânilor şi istroromânilor. În opinia lui Mihai Eminescu, deznaţionalizarea devenise politică de stat în Grecia, Albania, Iugoslavia şi Bulgaria. În viziunea sa, marele poet afirma că naţiunea trebuie să fie unitatea spirituală a românilor de pretutindeni. Limba română absolut unitară, atestă preexistenţa poporului înaintea întemeierii formaţiunilor noastre statale. Cel mai amplu articol apărut în ziarul „Timpul” din 26 septembrie 1878, Eminescu atrage atenţia asupra unor ramuri ale poporului român, de o mare vitalitate etnică, valahii fiind ameninţaţi cu deznaţionalizarea. „Nu există stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica la Marea Neagră care să nu cuprindă grupuri din naţionalitatea noastră”. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, până în munţii Albaniei, zidurile Atenei, dincolo de Tisa şi Nistru, până la Odesa şi Kiev. Mihai Eminescu, în postura de publicist analist, analist politic şi formator de opinie, face o sinteză preţioasă de istorie şi cartografie, referitoare la populaţiile din peninsula Balcanică. În perioada anilor 1870-1881, în România a existat un curent privind tracitatea şi românitatea sud-dunăreană, teme de conştiinţă naţională, analizate şi de alte personalităţi, contemporane cu Eminescu: Dimitrie Bolintineanu cu lucrarea „Călătorii la românii din Macedonia, Muntele Athos sau Santa Agora”, apărută în timpul la 20 sept. 1889, Ioan Slavici publică o broşură căreia Eminescu îi face o cronică de întâmpinare, Titu Maiorescu „Literatura română şi străinătatea”. Geograful român Simion Mehedinţi spunea: „Noi românii suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ al Daciei şi anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent.” Dunărea a fost considerată apa dacilor. Mihai Eminescu în publicistica şi poezia sa a abordat subiecte delicate, de mare sensibilitate şi rafinament, privind soarta românilor de pretutindeni. Poeziile lui Eminescu în al căror conţinut întâlnim personaje din lumea Tracică şi Geto-Dacică sunt: „Memento mori”, „Rugăciunea unui dac”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Scrisoarea III”. Eminescu scoate în evidenţă zeul getic Zalmoxis, zeii vechii Dacii, povestea Dochiei şi ursitoarele, eroina din poemul „Gemenii”, Tomiris, regii daci, Sarmis, Dromichete, care îl preced pe Burebista. În poezia „Sarmis”, eroul principal este regele dac Sarmis, care a domnit în perioda lui Alexandru cel Mare, cel ce a pus bazele cunoscutei cetăţi Sarmisegetuza, ce îi poartă numele. Printre regii,menţionaţi în poezia eminesciană se află şi Dromichete, contemporan cu Lisimach, rege al Macedoniei, fost general în armata lui Alexandru cel Mare şi urmaş al acestuia. În anul 292 î.de Hr. a avut loc primul război geto-macedonean, Lisimach a trecut Dunărea în fruntea oştilor sale, a fost înfrânt de oastea lui Dromichete şi luat prizonier, împreună cu fiii săi, eliberat ulterior. Memorabila luptă este relatată de către Diodor Sicilianul. Neliniştea lui Eminescu faţă de transromânii din Balcani este valabilă şi astăzi.” (Dumitru Hangu)
Invitatul special, folkistul Manea Agheană, a încheiat şedinţa, cu romanţe, spre deliciul celor prezenţi la această sărbătoare.
Sâmbătă, 21 ianuarie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al şedinţei Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” va fi Viorel Dodan. Vă aşteptăm, cu drag!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share