Pe urmele… Facebook-ului – Moto-velo


Zâmbea. Parcă nu era al lui. Fața muncită, sudoarea lac, obișnuita țigară, un strop de lichid, antidot contra fumului și oboselii….
Nu ne văzusem de ceva timp, și când?, ne-am strâns mâinile, l-am bătut pe umăr amical, ,,Ce mai zici că faci?” a țâșnit imediat, încă un schimb de fraze, apoi m-am îndreptat către masă. Zdrăngăniră puștii lui Cornel, după care mă trezesc cu el lângă mine, trage un scaun, se așează, cu conștiința datoriei împlinite și începem să ne depănăm trecutul imediat și perspectivele lunii decembrie. Năucitor. Venea, pleca, monta… din cuvinte sunete și lumini, în noul job de la teatru, festivaluri, piese de teatru, cântăreți, dansatori…. Obosisem eu, el avea doar să certifice faptul banal că abia-și mai vede casa, nevasta….
O lună mai târziu, după o tremurătură zdravănă în Piața Dacia, preț de 45 de minute de cântec și o anterioară sfadă pe România Modernă și regalitate pe deoparte și pe falsa istorie a aviatorilor noștri servită la generalista școală socialistă în plan secund, atinși de ajunul Crăciunului, ne returnăm către ,,atelierele lucrative” spre a ciocni un pahar de sărbătoare. Gașcă mărișoară, cald…. De-ai noștri: Edy, eu, Adi, Covală, Nour și fiica, Luigi, Matei și Cătălin, adică o formație numai bună de stat la masă la două ceaiuri și un roșu acrișor la limbă. Impresii, câteva amintiri și o promisiune: că nu va mai trece vreme lungă până la un apel de binețe. Și de-ale noastre. Am avut o presimțire, nici nu mai știu la cine se referea, o strânsură de piept și o mustrare peste gândurile negre, eu care nu bat cărările domniei raiului. Doar patru zile, nu puteau fi patruzeci de ani? Of, mă Vali!
An turbat! Ivan Turbincă a comandat numai glasuri fine, instrumentiști și-a pus capac cu ăi de stau la mixer! Oameni totuși și ei…. Să zici că ne joacă cineva cu sfoara și ne dă drumul la gură fără rost, dar…. Nici nu vă închipuiți câte tâmpenii pot debita doi oameni într-un vehicul între Râmnic și Buzău, toate într-o contradicție flagrantă, debordantă, acidă și ascuțită ca tăișul săbiilor de război. Este totuși o situație cu care noi, din arealul muzicii sărate, ne-am procopsit ca o binecuvântare, alternând seriosul cu bășcălia, am trecut nebunia de a spori magia cântatului nostru cu ditamai noaptea cu bine, am făcut din așteptarea absurdă pentru pregătirea prezenței scenice ulterioare, oricare i-ar fi fost înălțimea și locația, o clipită. Unii, mă pot număra și pe mine, de atâta cuvântare și rezistență slăbită, neavând de ales, au mimat cele trei gesturi ale predecesorilor: tutun, cafea, alcool. Dar, cum spuneam, noaptea-i frumoasă pe dinafară și parșivă pe dinăuntru, iar lecția cea mai bine învățată este că fiecare oră a ei este cât trei ale zilei. Așa că nu este de mirare scurtarea bruscă de viață. Despre ea, nu știu ce-i veni lui Matei să mă întrebe tocmai în 24 ăsta fatal. Ca de obicei, pe metereze, la chestionarea ce părea a avea un răspuns evident am replicat prompt: apuc suta! El îmi dăduse sub 60, cu un ,,S-o crezi tu!” ferm și un acces de râs contaminant.
Nu este de ajuns să vrei, trebuie și să poți. Să poți renunța la timp la vicii, să-ți poți lua adio, de drag de viață, de la însăși arta care te-a împlinit sufletește, să predai ștafeta. Și da, a fost un an nebun, Vali Nicola era cel ce mă speriase grozav, era al doilea portret ,,admirat” cu teamă, transpirat, transfigurat, primul fusese al lui Marian Turbatu’, aceeași mină suptă, aceleași nuanțe maronii-vineții…. Același final. Același drum fără întoarcere. Altarul mamii ei de treabă!
Abia acum vă pot ura sincer, La mulți ani!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share