Spații culturale nr. 9 – Frizerii de sentimente

image
Lumea literară îşi mai aminteşte de Colocviul Naţional de Poezie ţinut la Iaşi în 1978, poate şi pentru că atunci, întâiaşi dată, s-a luat atitudine, s-a vociferat, nu contra regimului – era prea devreme pentru aşa ceva – ci împotriva „tarelor” poeziei moderne, ca să reiau o formulare din discursul Ninei Cassian. Da, Nina Cassian, autoarea multor poeme „pe linie”, versificatoarea lui „Nică-fără-frică”, favorizată de regim (chit că, mai nou, am citit despre suferinţele tinereţii sale revoluţionare şi despre disidenţa atât de bine mascată, încât nici chiar autoarea ei morală nu o conştientiza…), deci Nina Cassian îndrăznea să spună în acel moment: „tarele poeziei moderne sunt siguranţa peremptorie, orbirea de sclipirea de strassuri a aparentului, schematizarea până la desfigurare a trăsăturilor umane, mentalitatea brutală şi retrogradă, utilitarismul meschin”…
De unde ştiu că aşa a spus Ninocica noastră şi că, de altfel, tot Colocviul a avut ca temă – neanunţată oficial – veleitarismul, oportunismul şi alte „tare” ale creaţiei literare? Simplu: am făcut parte din grupul de studenţi care a „forţat” uşile (după scandalul de la deschiderea oficială, de la Teatrul Naţional, se hotărâse ţinerea lucrărilor cu uşile închise, în aula Bibliotecii Centrale Universitare; nici o persoană – în afara invitaţilor – nu avea acces, şi totuşi, cu ajutorul Anei Blandiana şi al lui Laurenţiu Ulici, noi, studenţii de la Litere anul IV, am reuşit să pătrundem, iar curajul ne-a fost răsplătit cu aplauze; cum să uiţi că scriitorii cei mai importanţi ai momentului s-au ridicat în picioare, aclamându-i pe cei 10-15 studenţi „îndârjiţi”?).
La acel Colocviu am înţeles cât de greu este să rămâi tu însuţi, să-ţi conservi lirismul şi să creezi poezie autentică, şi am înţeles aceasta din cuvintele rostite atunci de Mihai Ursachi: „Am venit la un Colocviu despre funie în casa spânzuratului… [BCU poartă şi numele poetului Mihai Eminescu, s.n.] Nu transformaţi biata funie în odgon pentru prinderea antilopelor… Noi vrem funii solare, odgoane cosmice, funie la funigei, dar unde e funia, ce-aţi făcut cu funia, cum voi putea trăi fără funie?”…
Răspunsul cinic i l-ar putea da Poetului, peste ani şi peste lumi, realităţile postdecembriste: foarte bine, monşer, putem trăi foarte bine şi fără „funia” dumitale. Sensul figurat al cuvântului nu mai poate fi perceput de un popor silit de foame, nesiguranţă, de brutalitatea traiului zilnic, să-şi pună funia de gât la propriu şi să termine cu toate. Tragismul scurtului discurs al lui Mihai Ursachi nu poate fi înţeles nici de veleitarii nou apăruţi, recrutaţi din sectoare altădată prospere, poate că şi din funcţii pierdute la „revoluţie” sau din situaţii confortabile odinioară (de-o pildă, destui foşti securişti, turnători ori informatori şi-au descoperit talentul literar şi ţin să şi-l facă şi cunoscut, şi „răsplătit”). Pentru ei, literatura este un refugiu, un adăpost, un loc sigur, comod şi călduţ, de unde să se lanseze pentru a fi iarăşi ce au fost, ba mai mult decât atât.
Veleitarul actual ştie să facă rost de bani pentru sponsorizarea propriilor cărţi, oricât ar fi ele de indigeste: ştie să răzbească, mai dând din coate, mai şantajând pe cine trebuie pentru vreo (ne)uitată gafă de anţărţ, mai intrând pe geam când îl dai afară pe uşă, fiind în stare să se laude chiar şi cu înjurăturile adresate lui de către scriitorii sâcâiţi. Mai minţind, mai făcând trafic de influenţă, mai punând de-o mică afacere cu cărţi, calendare sexy şi tipizate pentru comerţul ilegal, veleitarul actual ajunge, în cele din urmă, să fie băgat în seamă. Membru cu drepturi depline al USR, publicat de reviste, premiat, a rămas acelaşi tupeist dintotdeauna, dar acum agresivitatea îi este dublată de credinţa că el şi numai el trebuie să cureţe Uniunea de vrejuri şi uscături, el şi numai el trebuie şi ştie să stabilească ierarhiile „reale”, el şi numai el poate asigura dezvoltarea, afirmarea şi promovarea literaturii „autentice”. Nu contează că scriitori cu adevărat mari trăiesc în mizerie, că reviste de bun-gust îşi încetează apariţia, că volume importante zac prin sertare, din lipsă de bani pentru tipărire. Veleitarul… ia totul, lui să-i fie bine, pe bani publici. Şi, vrând-nevrând, date fiind circumstanţele, redevin actuale cuvintele spuse de Dan Verona la acel Colocviu Naţional de Poezie din 1978: „Vom vorbi despre câteva fantome: „Argeş”, „Ateneu”; revistele nu s-au desfiinţat cu totul, ca să folosim armonia stilistică. Poeţii sunt o realitate a acestei ţări, nu o inovaţie draconică menită să dea unora bătăi de cap; poezia nu poate să spele toate cămăşile murdare ale lumii, nu trebuie trecută prin toate spălătoriile… Nu deschideţi paginile revistelor oricui. Veleitarii sunt categorii de persoane care, în alte condiţii, ar fi sfârşit pe eşafod: toată lumea îi ştie, nimeni nu-i numeşte, toţi vorbesc despre ei în mod fatalist, încât nu ştii dacă sunt extratereştri, inamici din aer, de pe uscat, din apă sau sunt ca acei creatori de texte de muzică uşoară care au primit învestitura de membri ai Uniunii Scriitorilor. Veleitarii sunt bunii noştri frizeri de sentimente, lipsiţi de etică. Veleitarii sunt campionii şopârlelor”.
Da, veleitarii au rămas „bunii noştri frizeri de sentimente”. Ei ştiu să cosmetizeze, să speculeze, să ajusteze, să mai taie de ici, să mai ia de colo (prin cunoscutul procedeu de creaţie copy-paste), până ce, rasă, frizată, masată şi parfumată, creaţia lor ajunge să ocupe un loc în faţă. Cât mai faţă. Pentru aceasta, cei buni trebuie „raşi”; de tot şi de peste tot. Veleitarii ştiu, îngroşând rândurile şi obrazul, că prin solidaritatea lor de „breaslă” vor putea să obţină tot ceea ce-au visat: înlocuirea literaturii române cu ceea ce scriu ei.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share