Spații culturale nr. 12 – Incultura crizei


Prin anul 460 î.H., când Atena devenea centrul culturii greceşti, se credea, şi pe bună dreptate, că omul este măsura tuturor lucrurilor (Protagoras voia să spună că dreptatea/ nedreptatea, binele şi răul trebuie luate în considerare numai în relaţie cu necesităţile oamenilor, idee schingiuită rău de ideologia comunistă) şi că o condiţie prealabilă a democraţiei este ca oamenii să capete suficientă instrucţie pentru a putea participa la procesele democratice. Esenţială pentru o democraţie tânără este, deci, existenţa unui popor luminat.
Sigur, de atunci au trecut două milenii şi ceva, iar România nu este Atena. România este o ţară tristă, în care locuim, aceasta ocupându-ne tot timpul, cum se chinuia să glumească un produs uman neisprăvit al societăţii noastre de consum.
De acord, România nu este şi nu va fi Atena, dar beneficiază de o democraţie tânără şi pe alocuri originală foarte. Dacă ar fi să ne luăm după ceea ce spuneau atenienii (şi nu numai că spuneau, dar şi făceau!), atunci ea, juna noastră democraţie, ar avea nevoie de un popor luminat. Adică instruit în şcoli – nu neapărat în academii -, capabil să citească şi să înţeleagă ce citeşte, deschis spre cultură/ arte/ ştiinţe, dornic să se informeze şi în stare să se pronunţe pertinent asupra legilor pe care le emit aleşii neamului – aleşi în modul atât de democratic pe care-l cunoaştem.
Nu neagă nimeni faptul că, în structurile noastre de conducere au nimerit şi persoane culte, şcolite, care vorbesc de la trei la şapte limbi străine, cunosc îndeaproape ingineria financiară şi şmecheriile anexe, plus că au o luciditate ieşită din comun. Ea, această luciditate, dublată de simţ critic şi viziune de ansamblu, îi obligă să-şi scoată odraslele din ţara cu democraţie tânără şi firavă şi să-i ducă în locuri solide şi însorite, unde bugetul alocat învăţământului şi culturii este de zece ori mai mare şi mai bine administrat decât la noi. Ar trebui să le fim recunoscători actualilor guvernanţi pentru că au grija zilei noastre de mâine şi că ne pregătesc în străinătate viitoarea clasă politică. Dacă nu suntem recunoscători este pentru că aşa ne stă în fire, să cârcotim şi să avem exemple negative duium, care să infirme gândirea prospectivă a aleşilor actuali. Iată unul, arhicunoscut: un tânăr educat în străinătate şi mândru de banii alocaţi pentru aceasta de părinţii săi şi de neştiutorul contribuabil român, devine ministru al şcoalelor şi instrucţiei, i se suflă spiciul, se bâlbâie îngrozitor în faţa camerelor de luat vederi, la o oră de maximă audienţă, urmărit de părinţi şi de elevii din întreaga ţară cu antipatie şi dispreţ, dar are putere de decizie şi se consideră superior, chit că i-ar putea da lecţii de gramatică şi un elev de clasa a patra. Dar domnul cu pricina are studii în străinătate şi numai simpla sintagmă, pronunţată emfatic (da, ce frumos sună „studii în străinătate!”) îl face şi deştept, şi frumos, şi priceput. Mai deştept şi mai priceput decât profesorii care, în ciuda salariului de mizerie, a umilinţelor şi a servituţilor la care sunt supuşi cu nesimţire, mai reuşesc totuşi să dea olimpici internaţionali, ca dovadă că ultima care moare este speranţa.
Nu ne bucurăm deloc atunci când aflăm din mass media despre şcoli improvizate în containere, despre elevi care străbat zece kilometri până la şcoală, despre condiţiile precare în care puii de român – nefericiţi posesori ai unor părinţi care nu s-au ales nici în parlament, nici în prefecturi/ primării etc., încearcă să scoată ţara din topul analfabetismului.
Repet, România nu este Atena şi nici nu va fi. Dacă Atena voia un popor luminat, România ne vrea proşti (să nu uităm de formidabilul îndemn la delăsare lansat de însuşi preşedintele nostru: „bă, şi eu am fost corigent, hă-hă-hă!, şi uite-mă!”). Mass media ne vrea proşti. Cred că şi Europa ne vrea proşti, dar nu ştim încă de ce. Că este aşa, o demonstrează măsurile abernte de ieşire din criză: scăderea drastică a bugetului şi a salariilor – oricum, ridicol de mici – din învăţământ, disponibilizările masive operate în cultură, ca şi în instituţiile reprezentative pentru spiritualitatea noastră: teatrele, filarmonicile etc.
Ordonanţa 63/2010, poreclită Bocordonanţa („Boc! Boc!” – aşa se zice, mai nou, că bate dezastrul la uşa românului) a fost emisă şi pusă în aplicare cu o îndârjire patriotică demnă de un activist din perioada proletcultistă, nicidecum de un premier care se respectă şi se crede salvatorul neamului. Este aproape comic să crezi că vei scoate neamul din nevoi cu 25 de procente din leafa de mizerie a unor profesori sau disponibilizând de la centrele de Cultură şi din Bibliotecile Municipale poeţi ca Angela Furtună ori Virgil Diaconu. Printr-un ajutor nesperat din partea confraţilor, aripile de fluture politic ale ordonatorului de disponibilizări culturale din Suceava s-au aşezat frumos pe spate şi Angela Furtună a rămas la biblioteca în care-şi face mai mult decât datoria.
Pentru Virgil Diaconu, care este, probabil, unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani, necazurile sunt, însă, abia la început. Avea un salariu ceva mai mic decât al femeii de serviciu, dar reuşea cumva şi să supravieţuiască, şi să scrie, şi să conducă revista „Cafeneaua literară” (pe care el a fondat-o), şi să facă pentru oraşul Piteşti (de fapt, pentru întregul judeţ Argeş) mai mult decât o vor face toţi politicienii băştinaşi în următoarea sută de ani. Ei bine, acum poate fi mândru: cele 6-700 de lei pe care le lua lunar vor salva România din criză. Între timp, de cultură se vor ocupa alţii, mai bine remuneraţi, cu pile şi tupeu, care nu-şi mai amintesc, nici să-i omori, dacă au cetit vreodată o carte.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share