Teatru… mut

(Mobile)
Poate nici Aureliu Goci, nici alții nu se fac vinovați de lipsurile unora ca mine și autoarea volumului ,,Din Agora vremurilor noastre” în ale tainelor adevăratei creații, poate sunt, atât cât și eu, și doamna am reușit să ne luăm câteva ISBN-uri și pașaportul către nemurire: eu cu o Zăngănea, dânsa cu dramaturgia absurdului. Discutăm nu de o tentativă de a descarcera inefabilul din celulele normalității, ci de imposibilitatea de a pune pe ,,scândură” cu ,,facultăți depline”, contemporani, degrabă extrași abstrusului cotidian de înțelegere decât ancorați în crunta realitate. Mă tem că distinsul critic a încurcat notițele și într-un moment de euforie și-a propus să pună proptele unui demers cu șanse infime de izbândă. Nu văd acel regizor, el fiind întâiul ce trebuie consultat despre fiabilitatea întregului corpus al piesei teatrale, care s-ar lega la cap pentru a afla acei cu nivel maxim de inteligență și supunere. Obraznici găsește cu siguranță. Nu există vreunul la care jumătate din dialoguri și didascalii să reziste intacte. Anacronia și excesul n-au scăpat niciunuia dintre cele cinci ,,actizate” capitole, toate tratând identic turnura sfertului de veac ce s-a scurs în detrimentul îmbunătățirii calității umane, cu personaje din același spectru neantizat, extinzând astfel aria confuziilor și percepțiilor.
Am vaga impresie că experiența tuturor celor ce au slujit penei scriitoricești nu a folosit la nimic, că singurul criteriu după care se diriguiește literatul actual este cel al telenovelismului, leneș, atins de ifose, de precocitate mimetică, de tupeism sfruntat, cinism, prostie pavoazată. Germenii primei încercări teatrale, ,,Gemenii” doamnei Aneta Pioară, n-au nimic din suferința și nebunia resimțite de orice părinte mutilat sufletește la pierderea sau răpirea unui copil, avem un tată autosuficient, dar nici el nu atât de convins, o mamă iresponsabilă, pe deasupra și sinucigașă de ochii lumii, un fiu de trei ani și jumătate atoateștiutor și responsabil, cu capacități de discernere precoce, o fiică obraznică, needucată, la fel de suficientă, cunoscătoare desăvârșită a tainelor vieții.
Tiparul familiei de intelectuali se repetă în ,,Licitația din vis”, din nou o profesoară, din nou un soț cu studii superioare, dar contabil, față de poziția de șef de crimă organizată din Gemenii, iarăși acea flexibilă particulă populară de adresare ,,mă” și aceeași de exprimare neconformă cu statutul profesional, mai ales acolo unde toate manifestările sociale lâncezesc, se readaptează și se autoreglează: acasă.
Personalitățile de care se face uz în actul ultim al ,,Licitației…” apar și în ,,O întâlnire cam ciudată”, dar de altă tipologie, din fieful conducătorilor cei mai mari ai neamului, la fel, introduși fără o pregătire prealabilă, aici la marginea unui oraș, să stea de vorbă cu un Cetățean oltean despre verzi și uscate ale României de azi. Se oprește dânsa la Țepeș, fără să aducă cititorului bruma de mândrie pe care orice fiu al locului o are din naștere: Mihai Viteazul. Dualismul totului nu se oprește aici, publicul este antrenat să devină parte în scenariu și în ,,O întâlnire…”, și ar fi trebuit să capete pluralul după numărul de roluri, și în ,,Gemenii” este pus chiar să cânte, agramat la strofa a patra, fără rimă, să riposteze cu nu și da după plăcerea aproape sadică a autoarei de a obliga înscăunatul din stal să presteze o muncă artistică pe care nu o dorește în mod special. Una este asistența și alta protagonistul artist. Ca să nu spun că și olteanul visase.
,,Trădarea” are ca leitmotiv un microfon, devenit cauza tuturor ghinioanelor pentru doi lăutari, o ea și un el, pretendenți la fericirea efemeră a unui salariu și a unei șpăgi…. Având ceva ani în spate petrecuți de la cel din urmă lăutar la cel dintâi muzician, am a-i da în particular dânsei câteva detalii despre mișmașurile, subtilitățile vieții și limbajului suburban, pot de asemenea să-i spun, și știe orice contemporan mai mic de vârsta mea, că un detaliu despre acordeonist este eronat: cercelul se poartă în urechea stângă, în cazul bărbaților, urechea dreaptă poartă ,,stigmatul” homosexualismului. Conținutul nu are sare, nu are nimic din savoarea traiului la limita supraviețuirii a oricărui cântăreț, realitatea nu este câtuși de puțin aceasta, a ,,Trădării”. În plus, există alte două greșeli fatale și imediat atacabile la prezentarea personajelor de orice absolvent de opt clase: nu se scrie mușchiulos, ci musculos, iar statutul solistei este, în cel mai popular mod, de cântăreață proastă. Doar țiganii folosesc termenul ,,pârât” pentru lipsa de îndemânare.
Vise…. Avem onirism din plin. ,,Bine ai revenit, bunico!” ne mai servește o porție de frenezii somnolente, încă un antreu asezonat cu ,,măi”, dar două scene din actul întâi în sfârșit mai comestibile, mai domoale la vorbă, fără tente profund sociale marcate de date nefolositoare publicului spectator ca în precedentele. De fapt aici sunt hibele întâlnite și la alți prozatori: precizie cu orice preț, ani, zile, date istorice, citate neavenite în gurile protagoniștilor, pagini umplute de drag de grosime, alteori scurtate brusc ca o ghilotinare. O condamnare la a cititului.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share