Pe urmele… Facebook-ului – Vasile V. Vasilache

image
În viscerele realității se petrec lucruri ciudate, convorbiri ce par să inducă imediatului fapte după bunul ei plac. Este de ajuns să pronunți….
Tiranul n-a murit, mulți încă îl creditează cu speranța unui comunism înnoit, însutit. N-am să le spun eu că un pic de bici n-ar fi de ars pe spinările tăbăcite de acupunctură fantezistă multicoloră, aș da curs unor acute nefolositoare, gratuite, însă am uneori tendința de a rupe capul golăniei cu tot armamentul posibil. Onirism. Compozitorul meu, dar de poezie, aforism și critică, mă uimește zilnic cu stăruința de a se împotrivi priceperii motivului desființării celei mai mari intreprinderi orășenești, turnătoria de fontă și dispariția resurselor…. Între timp dialogul alunecă pe pante istorice, un mort de-o seamă cu regretatul Nicolae, Shimon Peres, reușește să-mi extragă nedumeriri din lăudata sa carieră politică, de parcă din 1948 în Israel a fost pace vreodată, ,,abilitatea” lui Vasile mă conduce către trocul evreilor cu americanii de a intra în răzbel și a le face și lor o țărișoară cât de mică, neapărat cu vedere la mare, apoi pică în desuetitudinea subiectivistă de a întreba unde-s banii lui Ceaușescu, lăsați moștenire….
Uiți, de la centrul cultural până acasă îți vâjâie urechile de pedale apăsate și ,,multilateralul” secretar nu-ți este de folos, căci de la 20 la 47 de ani s-a construit altă viață și sentimentele de dragoste pentru țară și conducător zac azvârlite la coșul ignoranței. Nici bine n-a făcut, nici rău, așa încât îl trec la altele, capitalismul nu ține congresuri, nu are oră fixă de program și nici nu-ți pune în traistă doar fiindcă la ceasurile 7 ești complet pregătit de acțiune. Amintirile lui Vasile sunt o gogoriță, până și el, nemembru de partid, căci a scăpat fără carnet roșu, deci sănătos tun, ar putea să facă distincția între muncitori și întreprinzători, între directori și manageri, conchizând, între leuții socialismului și euro-dolarii corporatiști. Comandantul lui suprem era totuși un despot, să fii în prag de mileniu trei și tu să-ți socoți concetățenii dobitoace este un abuz, o reminiscență a vremurilor de pingelit ghete de iarnă, o înapoiere, o crimă. Da, țara putea fi bogată, și era, chiar fără el, fără FMI sau alt organism presupus salvator, de ajutor la ananghie, așa că cele șase sau două miliarde, câte rămăseseră după ce scosese românul mort la mal, nu ofereau niciun confort economic, împărțiți la 23 de milioane însemnau mai puțin de 300, respectiv 100 de dolari. Și nu uitați că aceste nimicuri monetare s-au distribuit într-un fel prin acele două rânduri de cupoane.
Potrivit unui articol citat ca sursă din inforor.ro și nasultv, bogat în detalii, pe patru pagini A4, având titlul ,,Dacă îi reușea, ajungeam cea mai bogată țară din…”, cel ce s-a încumetat să-l pună alături de ,,sfinți” prezintă punctul de dezastrul 1982, iminenta ,,crizare”, cele 11 miliarde datorie, un martie a lui ’89 când scăpasem de tranșele, rețineți, datorie la stăpân, un ’87 în care tătucul se deșteptase și descoperise că țara-i este într-atât de bogată că nu mai are nevoie de lovele dinafară, totul în șase paragrafe de câte cinci rânduri. Apoi, prăpădul. Isărești, Iliești, Romanești, Tăriceni și Ponți, din impilare în râcă, din date în zvonuri, din toate fără noimă.
Nu m-am mirat, adevăr era să fie, dar n-a fost. Pe oricine ai întreba, așa, într-o doară, ar fi ferm: Da domnule, Ceaușescu a lăsat ceva, ăștia nimic! Mai zgândaci, am căutat în logicile mele sensul împrumutului de 11 miliarde de dolari și nu l-am găsit. Am lăsat o portiță totuși posibilului și mă tem că au fost luați în zadar, țara avea resurse, industria se mișca binișor intrinsec, lire, franci, mărci și dolari se mai scoteau în sezonul soarelui-pârjol, toate erau la locul lor. Nu făceam blocuri cu valută, nu hrăneam porcii și vacile cu cenți, tractoare, dăcii, camioane se fabricau deja în regim de inventică proprie. Socotiți și voi așa: forța de muncă, pe alocuri, era chiar gratuită, porumbul era din boabele românești și tot o mână de om îl sădea, creștea și-l aducea în hambar, ceva combustibil se mai găsea prin puțuri de-l vindeau șantieriștii cu găleata pentru o țuică fiartă de zece ori și-un vin botezat cu apă rece de izvor…. Mi-e că a fost lăcomie și infatuare, cred că paralele au fost un bilet de intrare pe piața granzilor, cea europeano-americană, cum bine puteau servi banii pentru excursii ale privilegiaților, clanțele și ,,ghivetele”, nu ale lui Gyuri, de aur ale țăranilor de Scornicești și Petrești, mi-e, după cunoștințele mele financiare, că putea fi nimic din afirmațiile anterioare.
Nimeni nu a avut curajul să meargă în urmă, atât de în urmă încât să vadă că instalarea regelui, clădirile ridicate dimpreună cu formarea instituțiilor au costat bani a căror proveniență este necunoscută sau nu se vrea să se știe, absolut nimeni nu pune la socoteală pe cei luați pe la 1929 de la francezi, amintisem în Paràlele de acea criză, nimirica nu are tăria de caracter să recunoască repercusiunile lipsei noastre de verticalitate în alegerea aliatului în cel de-al doilea război: învinși, ocupați. Românul are o vorbă devenită de prea multe experiențe normă: și…, și cu pitacii luați. A însemnat multe această labilitate decizională: mulți morți după ce țara a fost eliberată, bruma de economie fondată ca la carte de nemți a fost destructurată, tribut plătit tuturor țărilor cărora le-am stat noi împotrivă, singurii cu moț din Europa. Nu credeți că astea însemnau datorii când nu aveai după ce bea apă? Ne-a costat orice, de la reinventarea acului de cusut până la nebuniile de hidrocentrale pentru a căror specialiști, formați în străinătățuri sau aduși din străinătate se achitau sume grăsuțe.
După încercările de dacizare a omenirii, iată încă o ipoteză că vrem cu orice preț locul I în lume. Și cum săracul visează doar bogăție….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share