Pe urmele… Facebook-ului – Ileana Scofâlceana

image
Acolo unde asfaltul se termină încep ogoarele, iar după ele praful ulițelor se tăvălește în tină concurând cei câțiva godaci scăpați ori lăsați înadins spre a se mai curăța după metode naturiste de rapăn. Și guiță. La treizeci de pași de mine, parcă de marmură neagră, pare că stă, dar înaintează totuși, o babă ce dă răilor cârdul de gâște ce-i sâsâie prin fustele tuci. Îmi vine să mă întorc din drum, și de frica lebedelor populare, și de ocara țaței. Am mai pățit rândul trecut când m-a pus mama la rată cu un coșuleț de rafie ca să-i aduc dovlecei, mărar și pătrunjel de la străbunica. O luasem pe la biserică. Făceam stânga după ea și imediat, la o sută de pași, cu nasul în fântâna cu cumpănă de pe vale, o luam la dreapta și până aproape de capăt o țineam drept, doar că un gâscan m-a simțit și s-a năpustit asupra mea. Până nu m-a văzut jos și cu lacrimi, zău că nu s-a lăsat. Tăvălit, speriat, m-a pus necuratu’ să nu dau bună ziua mătușii Ileana. M-a boscorodit, a vânturat bătul cocârjat în mâna noduroasă și din neobrăzat și vinitic de la târg nu m-a scos. Din spaima aceea m-am ales cu o bucată de cositor turnată deasupra capului….
Ceasta este o mică și neînsemnată relatare fictivă despre care orice străin de vatra satului vă poate confirma că a pățit-o cel puțin o dată, cu excepția celor ce n-au sădit niciodată o urmă-amprentă în noroiul-plastilină, din abundență după fiecare ploaie, al cătunelor românești. Am pentru dumneavostră două absolvente ale facultății Al. I. Cuza din Iași, specializări diferite, ce au găsit parcă telepatic același subiect de blog, la diferență mică de timp și aceleași personaje arondate reflecției-povestire. Biserică și mame-mari. Moși și copii în micâ parte. Amândouă, concluzionez mai întâi, au căutat să le scoată basma curată, tocmai fiindcă într-o zi se va găsi cineva să le spună și lor Babe. O scuză pentru anii ce vor veni.
Într-o comunitate de genul celor unde vaca știe drumul către casă sunt trei variante sociale de distracție: șanțul, canapeaua de la poartă și slujba de la biserică. Și nici vorbă de colocviu, doamnă Carmen Cătălina Alexa. Nici măcar popa nu depășește scriptele spre a se deda la pretențioase spiciuri după citirea scripturilor de Duminică sau sărbători. Abia dacă reușește să convingă două baragladine să-i calce parohia, riscând și așa să rămână fără ele din pricina programului obligatoriu, strict, ce te pune-n genunchi și te îneacă de tămâie și sfar de lumânare. Înțepenite, bietele pleacă agale acasă pentru, slavă medicinei, o revigorare cu Carmol. N-are importanță calea de tratament, pe gură sau aplicat pe șale, picioare și o țâră pe mâini, efectul este aproape același: amorțește așa, de-o părere. Că stâlpi de societate, după afirmațiile Doinei Filipescu, că lumea însăși, coțofanele bătrâne mai trag și la măsea, mai ales de când doftorul le-a recomandat tăria pentru punerea sângelui în mișcare și din cuvântul lui, de câtva timp, n-a mai ieșit niciuna. Dacă sunt de acord cu rolul de sprijin pentru odrasle, dar și aici cu rezerve, nu pot încuviința ipoteza că pe spinarea lor cocoșată de ani s-au construit fabricile, spitalele, școlile…. Oricât de bărbătească le-ar fi fost hotărârea, după jumătate din efortul unui exemplar nu foarte reușit din categoria ,,om”, în tinerețe, în putere, ar fi clacat imediat. Revin la rezerve. Hârcile astea umblătoare pe la manăstiri și moaște, personajele doamnei Doina, o meta-medicinistă cu un CV ce debordează, spre lauda de sine, de licențe, culmea, numai prin facultăți străine și doar una românească, la drept vorbind n-am înțeles de ce, or fi cele născute prin război sau imediat după, or fi gustat sărăcia lucie, dar deodată cu ea, cu siguranță, au asistat la facerile modernismului. Inițiativa le-a aparținut, radioul televizorul, frigiderul, dormeza, șifonierul, masa și scaunele pentru zilele onomastice, botezuri și nunți, trusourile și toate nimicurile de strânsură n-ar fi zăcut în camera din față dacă n-ar fi fost campioane la cicălit și cheltuit leafa lor și mai mult a soților, prin urmare palmele trudite de sapă nu mai sunt un barometru cotidian, dacă nu știe autoarea, după ’90, coada forezei pentru desțelenit glia strămoșească a fost apanajul proștilor satului și țiganilor spoitori, îmbiați cu niscai sute chioare, un lucrușor vestimentar pentru puradei, țigări pentru o zi și alcool de slabă calitate ca să nu simtă efortul dobitocesc. Acesta este adevărul despre satul actual, țăranul sadea, al lui Creangă, a rămas doar acel amărât care nu s-a putut desprinde de obârșia precară, dar și el este pe cale de dispariție.
Ca să ajungi la bună depărtare de casă doar pentru un salut și o atingere divină, îți trebuiesc mijloace materiale deosebite. De la Râmnic, către orice colț cu veleități miraculoase, sunt câteva sute bune de kilometri, un drum spre capitală îți saltă binișor vechiul milion din buzunar și ceva pe deasupra, excursie ori îmbarcare în propria navă necesită o serie de ,,vame” unde lași bănuți destui: masă, cazare, taxe, lumânări, agheazmă, vin de împărtășanie…. Alea de îi trec Doinei prin fața casei de 17 ani încoace sunt ceva mai avute și au dat ciorilor găinăriile, rățăriile, împuțitul de râtan din bătătură, vaca, până și boului de bărbat i-au făcut vânt de când văzură matracucile europene la streci, adidași și bluze cu țâțele la vedere. Broboadele, gecile de piele neagră, pantoful de cinci-zece milioane, lumânările groase ca pe degetul mare, ochelarii de firmă și desuurile… sunt recuzită de spectacol, unul la care fiecare interpretează magistral rolul oaselor decalcinate, bubelor sufletești și traumatismele interne multiple. Mersul în patru labe – doar o dovadă pentru proastele satului că le-au luat-o înainte la poarta raiului. Dar eu nu cred că o femeie la locul ei ar lăsa treburile baltă și-ar pleca după capul altora ca o curcă bleagă pentru o raclă când pensia ii este insuficientă și bețivul de soț…, e doar un fason al timpurilor în care religia a devenit un trend, o cochetărie a pensionarelor de a se etala cu talent în casa morții, fiindcă practic asta și este biserica, spațiul de teleportare către Dumnezeu.
Despre o altfel de procesiune aduce vorba Carmen Alexa, una la mormintele ce înconjoară lăcașul de închinare, obiceiului pupării în văzul icoanelor și sfinților de perete și ,,râsul tineresc” al babelor ei. De aceeași stare m-am încărcat ca și ea, dezgust, dar la ideea că cineva poate pune egal între două buze pline de viață, gânguritoare și o gură otrăvită de atâta viață. Dacă Filipeasca m-a ,,surprins” cu stilul maximal de epitetizare, o meteahnă ce excelează și în privința autobiografierii, Alexoaia are mai mult de o alipire literară nefirească, una chiar…. Mai bine vă dau citatul: ,,Pe masa de la intrare stau așezate farfuriile cu gogoși, biscuiți și plăcinte care se împart la sfârșitul slujbei și al căror miros, amestecat cu cel de tămâie și de lumânări, e o marcă înregistrată a locului și induce o stare indescriptibilă de confort uterin.”
Conform cu acestea, unele scriitoare aspirante chiar ar merita să se renască.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share