De Rîmnic, de bine! – Logodna florilor

image
Senzația mea, după așa zi de sărbătoare, așezându-mă virtual peste cele trei încăperi, una mai mare decât cealaltă, desfăcând clădirea centrului cultural Florica C. în epură, a fost că mă aflu în fața a trei cununii, cu liote de participanți, cu copilițe și băieți făcând preambulul domnișoarelor și doamnelor de onoare, miri, socri, nași, animatori, muzică și veselie. Masă mare!
Cele trei evenimente, suprapuse ca intersecția mulțimilor matematice, având rezultat măcar un element comun, în cazul nostru o jumătate de oră de simultaneitate, au unit destinele fragedelor vlăstare școlare cu buchia și cuvântul, cu povestea, prima introducere în spațiul eteric al închipuirilor, în cadrul unui proiect demarat între școlile gimnaziale nr.1 și 6, de mai vârstnicului Traian Cristea, însă veșnic tânăr ancorat în lumea fantasmelor literare ale copilăriei și Gina Nechifor, profesori, și între paginile unei reviste, inițiativă înmugurită în inima unei perpetuu îndrăgostite de țâncii de grădiniță, Nina Beldie, dar și pe a celor ce într-o imuabilă încăpățânare își doresc săptămânal un mariaj de două ore cu scornirile câte unui însurățel de serviciu, în cadrul cenaclului Alexandru Sihleanu.
Deoarece când nu este, nu vezi fir, iar când sunt, se adună toate grămadă într-o zi și dacă se poate la aceeași oră. Și se poate. Mai grea misie a fost pentru Constantin Marafet, vizibil încurcat de orarul dat peste cap de cadrele didactice preocupate de întâietatea activităților proprii și de ipostaza promisă a lectorului creațiilor personale în intimitatea mișcării sihleniste. Până la urmă i-a ieșit prin două manevre de eschivă, după ce oratorul își făcuse meseria ca la carte și primise aplauze suficiente pentru disponibilitate și discurs.
Și eu, ca invitatul, fără marș, fără gloria intrării în vederile tuturor, o binețe, un sărut de obraz, mici discuții despre această ,chinuitoare” meserie de dascăl, despre perspectivele zero, vreo două ,,noroace”. După cele câteva momente, în fine, mai bine de treizeci de minute în care cei doi inițiatori ai primului proiect au pledat după cum le știam ,,slova”, a trebuit să execut aceeași fugă de la locul faptelor, ca mulți alții, în timp ce micii participanți, elevii, adăugau pata de culoare muzicală necesară după orice fel de retorică, deh, nuntă fără cântăreți nu se poate. S-a făcut naveta de la o masă la alta, călătorii oficiali trecând de la vin la apă chioară, de la doi miri la o mireasă. Cu folos, fiindcă darul vorbelor de la toasturi face uneori cât toți banii din lume.
Cum nunțile cu trei șiruri de invitați sunt rare, să vă vorbesc despre pățaniile Ursulețului Rotofei, cel care a spart gheața cu un anunț important…. Cultura trebuie să aibă un punct de start, învățătura fiind principiul ei de căpătâi și trebuie să se înrădăcineze adânc în cele două temelii ale sale: anii de fragedă copilărie și școala. Aceeași impresie mi-a parvenit citind și nu ascultând foarte aplecat discursurile celor doi ,,magi” porniți iar și iar pe drumul peren al educației, pe cărările nebănuitelor povești cu iepurași, ursuleți, căței, legume și pisici, pilduitoare de la frază la frază, sintetizate la final sub formele cele mai uzuale ale limbajului inițiatic. Am conchis că profesorul Traian Cristea, inițiator al proiectului ,,Povestea care mă răsfață, povestea care mă învață”, a rămas același copil incurabil, că narațiunile pentru școlari rămân atuul scriitorului. Alături de Gina Nechifor, un glas rond pentru orice cuvânt, un timbru cu valențe ale unui vorbitor de carieră, în calitate de coordonatori, au reușit un material didactic bun, uzat ca experiment pentru cei mai mici dintre învățăcei, împărțit în două volume statuate pe calapodul cutumelor pregimnaziale, intitulate ,,Călători prin împărăția lecturii” și ,,Mieunica descoperă o comoară”. Ambele apanajul îndemnurilor la memorare și citire: ghicitori, răspunsuri în grafică, stârnire la creație, note explicative. Dar și minusuri.
Firești cotidienei descumpăniri a criteriilor de valorizare socială. Narațiunile, trei la număr, au cursivitate, aduc informații noi pentru niveluri diferite de înțelegere, dar nespecificate, căci una este să-i spui proaspătului aspirant la alfabetizare ce sunt banalele legume pe limba lor, de pisică și câine s-a tot împedicat prin casă și alta este să mergi pe mâna cunoștințelor din care abia înțelege un om matur (vezi conținutul documentativ plin de termeni anatomici, chimici, matematici). Acesta este minusul mare. Mai am un semn orizontal, puțin mai scurt și se referă la antiteza din partea negativă a interpunerii comportamentelor de servit ca pildă, de câteva ori inserat ,,dracu” mi se pare o greșeală de-a dreptul pedagogică, iar în partea zicătorilor, adăugate sub formă de corolar când și când, am rămas surprins că nu auzisem de formulările acestora și că acolo unde era mai mare nevoia de subliniere și indexare la vocabular n-am întrezărit niciun interes. Peste toate, domnul Cristea a plusat cu o carte de cugetări și relevanțe proprii, adresabilă desigur nu micilor școlari, ci îndrumătorilor acestora, sub numele ,,Călător prin mine însumi”, un dialog intim cu final fericit sau eșec și dezarmare în fața faptelor împlinite. Certitudinea este una sigură: există și pot fi îmbunătățite.
După o vacanță gimnazială suprapusă peste una studențească și încă trei săptămâni am intrat în posesia revistei doamnei Beldie, ,,Spiriduș la Orizont”, un titlu cu valențe duale, un jurnal al activităților de tip proiect regional, ,,Minte ageră, isteață, de timpuriu învață pentru viață!”, ,,Grădinița – un loc în sufletul meu”, cele de tip personal ale educatoarelor materializat prin lansarea unui îndrumar auxiliar intitulat ,,Ola! Ole! J’aime le français!”, împărtășiri de experiențe educaționale cu alte grădinițe, poezii, scrisori de mulțumire și…. Am lecturat cu ochii unui copil, ai unui părinte și în mare parte am retrăit bucuriile nevinovate ale descoperirii lumii înconjurătoare, am primit emoția primelor mele vizite prin locuri necunoscute, desenului, plastilinei, pauzei de masă, decorului încărcat de culori al clasei, țâncilor…. Am rămas și surprins, și am fost nevoit să calific anumite dezvoltări legate de ideologia procesului didactic, dar și de…. M-am trezit încă de la primul rând cu o provocare de tip ghicitoare, înlocuirea cuvântului logic aferent cu un castel mai rău m-a derutat și am zăbovit preț de 15 secunde ca să alătur articolului nehotărât ,,o” – ,,țară”, apoi am marcat confuziile copil – educator în dreptul autorului la cele câteva zeci de poezii tipografiate sub sau peste o schiță a unui puștan la debut de drum coloristic. Nedumerirea a pornit de la cele două articole însemnate cu iscălitura a trei profesoare, printre care și o ,,doctoriță” a pedagogiei, Emilia Stana, ar fi fost deci necesară ori stipularea pe copertă cu nume, prenume și calitate a creatorilor, ori definirea exactă înainte sau după încheierea stihului a autoarelor. Relevanțele au sosit târziu, când am găsit printre rândurile scrisorilor de mulțumire ale unor părinți postura unei semnatare de poezie: educatoare. Am găsit printre jocurile de cuvinte o elidă, ,,Grădinița mea” a unei doamne din Focșani, Pletea Rodica, n-am știut cum să-mi explic numărul 61, impresionant doar pentru un oraș, găsit într-o înșiruire de instituții de tip preșcolar din Brăila și, revenind la profesor doctorul Emilia Stana, mi-am adus aminte de un tip de conformism rigid pe care acum zece ani l-am întâlnit la șefa casei de cultură din aceeași localitate, același și în fondul prelegerii doamnei, înregimentând bieții copii în generalitățile piramidei managementale a lui Maslow, nespecificându-i numele, în meandrele pildelor lui Arsenie Boca și în aceeași malfuncție a zicerilor – pildă neuzuale, dintr-un folclor ultramodern. Mai pamânteană, de-a dreptul, a fost o altă încununată cu însemnele virtuților profesorale, Manuela Camelia Sava, râmniceancă, și când folosesc obârșia la feminin a unui conurban, mereu fac legătura cu titlul Maria Egipteanca a lui Rușețeanu, ce-a rememorat iubirea pe care, copilă fiind, i-a purtat-o, și nu s-a pierdut odată cu trecerea anilor, inimoasei, mămoasei, blondei inițiatoare a acestei reviste: Nina Beldie. Lăsând toate neajunsurile deoparte, realizarea este importantă, dând posibilitatea ca încă o parte a comunității să prindă glas, să se implice, să dejoace planurile hazardului din viața de început a oamenilor mari de mai târziu. Nota 9+ acestui număr 1 al Spiridușului la Orizont.
Și încă o informație ce mi-a scăpat. Cele două evenimente editoriale și ,,extra”-ordinara ședință a cenaclului Alexandru Sihleanu s-au desfășurat într-o Sâmbătă, zi caldă a lui 2016: 25 Iunie.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share