De Rîmnic, de bine! – Sculați gazde, nu dormiți!

Octavian Mosescu (Small)
Pledoaria mea în favoarea băștinașului are naturalețea specifică obișnuinței. Tu, râmnicean, nu vei căuta ritualul acolo unde nu-și are rostul și nu mai departe de festivismul provincial obligatoriu în prezența oaspeților din alte părți. Veți observa lesne aceste apucături neprotocolare inclusiv la mine, doar n-o să mă ,,închin la icoanele” de pe murul instituțiilor ce mi-au fost casă de la prima descindere în rațiune, n-am să stau drepți și n-am să caut un scaun înalt în fața concetățenilor, îl am rezervat prin naștere. De aceea eforturile mele au devenit minime începând cu clipa în care am înțeles pe deplin apartenența la oraș. Cred că ați prins șpilul așa cum și eu am dat de cap merchezului monotoniei provinciale, lipsei unei grile de valorizare în mentalul fiecărui gospodar, fie profesor sau muncitor, țigan sau român, localitatea le este cadru de supraviețuire și nimic mai mult. Nu că n-ar aspira la idei mărețe.
Unii s-ar uita strâmb la viața de boier, confundând-o, din irascibilitate sanguină, cu cea a unui exploatator leneș și afurisit. Dincolo de zidul casei, prin ochiul needucat de geam ce dădea să iscodească nerușinat toate necuvântătoarele din curtea magică, era o altă lume. Strajuită de falnici castani, primitoare cu viță de vie și spin de roză, casa cu geamlâc albastru ascundea tainele unei frământări neobosite. Nu știu dacă mergând pe aleea aceea în câteva rânduri, m-am simțit altfel decât înfiorat, cu pași stingheriți de iarba ,,cultă” ce ieșea dintre dalele de piatră…. Grădina lui Moșescu. Casa de cultură. Școala de muzică. Iată arealul copilăriei mele.
Să le fii casă și masă, ,,sufragiu”, cum zicea tot într-o noapte furtunoasă tatăl năravurilor persiflate, atâtor generații nu e deloc ușor. Cine n-a aruncat un ochi peste gardul vecinului meu, nu poate ști cât prețuia cafeaua companioanei ‘mnealui pentru eternitate și câte fumuri cu iz filozofic se încingeau în timpul unei sorbiri. Și s-a dovedit binevoitor să-și lase numele gazdă oricărei încercări de promovare a culturii în urbea pe care a iubit-o până în ultima clipă de viață.
Amphytrion, Mai 1998, ,,Revistă lunară editată de Societatea Scriitorilor și Publiciștilor Octavian Moșescu”. Ca altădată, în vremuri când tânărul Moșescu adunase laolaltă importante personalități, ,,moaștele”-i identitare reușesc să ducă 10 ediții cu căutare și în stabiliții literați de pe alte plaiuri. Planul de bătaie bănuiesc că a fost foarte bine urzit, dar și entuziasmul trebuie să fi fost mare. Pe de o parte Societatea…, avându-i drept reprezentanți pe Alexandru Săndulescu – președinte, Costache Florea – președinte executiv, Constantin Marafet – vicepreședinte, pe alta revista prin Titel Constantinescu – director, Florin Ciurumelea – redactor șef, Marin Ifrim – redactor șef adjunct, Emil Niculescu – secretar de redacție, supervizați de ginerele marelui Moșescu, Constantin Măciucă, fost director al TNB și C. Marafet, coagulează toată ,,floarea intelighenției” râmnicene și nu numai. Am găsit printre cei publicați doi scriitori pe care i-am cunoscut și despre care concetățenii mei au auzit mai puțin. Unul este mărășeșteanul Constantin Ghiniță, întâlnit în câteva rânduri la obișnuitele festivități organizate de oficialitățile orașului câmp de luptă în primul război mondial, iar celălalt este Mircea Tabacu, al doilea dintre vecinii mei erudiți, imobil frecventat în fragedă pruncie, situându-se la o casă vizavi de Octavian M.. Și-ar mai fi cineva, frumoasa pe care o sorbeam din priviri de dincolo de ochiul meu de geam indiscret în copilărie și adolescență, rebela Oana-Maria Cajal, nepoata ,,preferată” a lui Moșescu, nu că Sandu nu-i aducea aceeași bucurie la vedere, dimpotrivă. Ar merge un ,,Bravos” a la Dimitriu pentru o astfel de desfășurare de forțe, D.R. Popescu, Marin Sorescu, Passionaria, Ecaterina Țarălungă, Paulin Lecca, Dumitru Pricop, Homescu, Ifrim, Traian Cristea, Valeria Tăicuțu, Viorel Frâncu, Grigore Stănescu, Grigore Leaua… au umplut zecile de pagini cu materiale scrise ,,cu gust și rafinament artistic”, după cum spunea Laurențiu Ulici. Și a mai avut un sprijin deosebit din partea Uniunii Scriitorilor din România, care s-a aflat pe frontispiciu. 10 numere încheiate în Martie 2000.
Mmm, se schimbase mileniul!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share