De Rîmnic, de bine! – De la început

image
Pe măsură ce 1990 se apropia de sfârșit, lucrurile deveneau din ce în ce mai incerte. Muncitorii credeau că au apucat statul de picioare și le aparține, intelectualii și aspiranții încercau să-i convingă de contrariu.
Așa lupte imbecile nu se mai dăduseră de…. Cred că din timpul epocii primitive. Când rememorez haitele de bâtari din București și Târgu Mureș, pornite fără de discernământ să desființeze tot în cale, fac comparația aceasta cu sălbăticia. Mirarea este că aprobam parte din comportamentul revanșard, ațâțând ,,virtual” în fața ecranului care depăna povești în direct, frânturi de realitate, schițe de teatru. Nedumerit sunt și astăzi, când nu găsesc noima acelor dezmățuri individuale, stârnite din nimic, fiindcă nimic se numise acel ceva ce îi ,,lovise” și apoi ripostaseră din plin: ora strictă de muncă, ordinele aproape militărești venite de la șeful de echipă, munca patriotică duminicală, corul, brigada, dansurile populare și tematice…. Acum joacă de voie de parcă biciul i-ar arde la tălpi, se dau în stambă ieftină și de proastă calitate pe oriunde găsesc un loc de maimuțărit și închină imnuri și ode unor falși idoli, pe post de locțiitori de personalitate.
Final de an, Decembrie 1990. La Gugești, hoarde de români și țigani căutau întâietate după ce băuseră la singura crâșmă din sat, unul care încercase pe fundalul emancipării și propășirii comuniste pretenția de viitor oraș. S-a lăsat cu moarte de om și spitalizări multiple. Nu am habar încă dacă vecinii, foști conjudețeni, au fost subiect de reflecție pentru vreun număr al publicației Tribuna Râmnicului, scopul era același, cel pe care inimosul Florin Ciurumelea și-l propusese în cele trei încercări ziaristice din prima zi de democrație în România: reînființarea județului. Periodicul aparținea aceluiași comitet chitit să aducă gloria de altădată a spațiului râmnicean. O chestiune de orgoliu de înțeles într-o singură cheie: mândria de a trăi într-un spațiu ce devenise, în doar 65 de ani, din loc de popas pentru negustori, în ,,cloacă” de intelectualitate recunoscută național, datorită unor conjuncturi genetice fericite. Ceea ce nu era rău deloc. Să vrei să reînvii ce fusese ras în aproape jumătate de secol se poate numi merit. Autorii, Coriolan Teodorescu, Matincă Costea, Traian Cristea sub ascunzișul lui C. Ristea, Doru Georgescu, Teodor Budescu, Florentin Sorin Cristea, Georgeta Nicolau, Gina Costin… au pus toată însuflețirea în cuvintele mobilizatoare, speranța că ,,Din străvechea vatră…” ,,… un glas înțelept…”, ,,… un glas înalt…”, ,,un glas dornic…” va reuși ,,… să afirme valorile netăgăduite de pe acest plai.”. Din păcate, n-a stat nimeni să-i asculte tânguirea, țara ardea de alte focuri.
Nevoia de expansiune a revistei Doina, se îndreaptă către un sector statal în plină schimbare: cel al vegherii și aplicări legii. Revista Poliției, periodică, intitulează articolul de fond, ,,Un stat major al ordinei publice”, în încercarea de a demara noul portret robot al angajatului la liniștea cetățeanului. Începând cu Martie 1991, comandantul secției locale, Nicolae Zamfirescu, maiorii Dumitru Stanciu și Ion Iaru, lt. major Enache și alți angajați ai poliției, doreau să trensmită cititorilor nevoia de revenire la normalitate și respectarea legii.
În scris era una, realitatea consuma însă alte tălmăciri.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share