De Rîmnic, de bine! – Același oraș iubit

Diferențele între noi, locuitori ai Râmnicului, sunt evidente. Cui ar putea să-i placă o singură culoare, un singur model de croială, un singur gen muzical ori literar? Rămâne însă una ce n-o vei putea recupera niciodată, aceea de a te fi născut aici, de a fi pus primul pas, de a fi învățat să rostești primul cuvânt în acest aer, pentru că oricât ai încerca să pui egal între amintirile tale, amprentă comunitară de netăgăduit a celor de baștină, vei constata cu amărăciune lipsuri importante.
Dacă imaginile de dincolo de retină înșeală, se amestecă, hoinăresc prin jocul hazardat al combinatoricii cerebrale, poți face apel la mirosuri, sunete și senzații diferite, înregistrate și ele în felurite dosare neuronice. Greșesc, nu sunt perfect, uit, amestec și am impresii uneori neconforme cu fosta realitate, confund poate o sârmă cu o țeavă, îmi închipui traiectorii și scenarii ca de film. Poate este doar o lume mult prea idealizată față de monotona și banala căreia îi împart minutele zilnice în trecere. Pot fi desigur semnele unei patologii psihologice, poate fi doar exaltare de moment și este, fiindcă oameni și lucruri se mișcă altfel decât știai, iar spațiile comune ,,sfinte”, cu trecere rapidă, se populează deodată cu verde-zăngănit de armă.
Nu vă poate spune nimeni precis cum este să fii al locului, există totuși un criteriu după care poți fi testat dacă ai fost sau nu parte la întreaga istorie citadină. Există, și o știe bine fiecare, o memorie a arealului din care face parte habitatul tău, una era să stai pe Amurgului, între Casa de cultură și școala numărul 1, alta să fii al Pieței Halelor, să te zbengui în apa Râmnicului sau să-l vezi cu ochi de copil pe Nuși avântându-se cu elan de la trambulină în ștrand, să te fi dat pe derdelușul de la Vlahuță cu sania ori cu piciorul, să escaladezi movila sub care la Agricol era tăinuit un metalic bazin pentru depozitare de combustibil sau apă. Iar o istorie netrăită se va fi pierdut pe veci.
Un ziar local rămâne totuși ceea ce este, un jurnal de intimități zonale, o bursă de zvonuri sortite comentariului stradal, megieș, menite să însoțească fiecare legătură de pătrunjel și kilogramul de cartofi. Chiar și frământările politice au particularitatea de a hrăni aceste mici bârfe de ridicat tensiuni personale urbane, de a închipui planuri mici, realizabile cu eforturi uriașe, terminate în pragul serii când fiecare dintre propagandiștii idealurilor de împrumut devin la rându-le simpli spectatori și clevetitori în fața unui ceai și unei felii de pâine cu brânză topită peste, la care a aderat o fină pojghiță de salam…. Altfel de ce s-ar încumeta cineva la scris pe această temă ordinară urbană?
Eu sunt de aici, nu mă pot erija în a fi cetățean al altui oraș, n-am cerut certificat de adopție, nici unul de excelență, am primit doar zapisul de la marea împărăție administrativă că am deschis ochii exact pe acest meleag. N-am cerut voie să hoinăresc pe străzi, să trag cu praștia, să escaladez garduri, să învăț prima buchie și să rămân îndrăgostit de ea, să joc fotbal, să cânt în parc, să fiu rușinat fiindcă mintea mea de copil așa vedea formele și agitația lor moleculară. Să nu se creadă că nu știu ce chin este să fii străin, să-și vorbească colegii de școală despre grădiniță, despre grețoasa șarlotă îngurgitată în alt parc al altui municipiu sau sandwich-ul pus de mama dimineață în ghiozdan, de oricâte întâmplări am avut parte în pribegia zilnică de opt, nouă ore în noua comunitate, aveam handicapul unui timp doar al lor.
Și rămân al acestei cetăți.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share