Paràlele – Nouăzăși de parale și șase

Îmi plac articolele documentate, cu lux de amănunte, mai puțin acelea care devin povești de adormit națiunea, punând punct la final fără concluzie și chiar soluții.
Ce să am cu regalitatea? Nimic. Nimic în comun, nici cu gândul că trebuie să existe cineva mai presus de mine, chiar și cu titlu simbolic, fiduciar, așa ceva trebuie într-o zi să înceteze. Nu recunosc nicio autoritate, căci ea m-ar îngrădi, mi-ar lua ceea ce se numește, mental vorbind, libertate. Cealaltă, fizică, încă nu mi-a fost furată și nici prea repede nu mă văd deposedat de ea, vremurile sunt calme, oamenii nu mai au dispoziții exprese trasate de sus cu ghidaj de patriotism. Ane, Margarete, prinți neîncoronați și dornici de o patrie care nu le-a aparținut vreodată, căci n-a fost a lor, să țineți minte, să nu confundați voievozii cu regii și împărații cu cnezii și președinții. Am mai spus-o.
,,Pângărit” de viu, regele a supraviețuit miraculos zvonurilor că ceasul i-a stat de ceva vreme și familionul nu era pregătit pentru cavou și mausoleu. Popor…. De importanța reginei neîncoronate nu se pot spune lucruri mărețe, n-a fost nici mare poetesă, scriitoare și mamă a răniților prin războaie, nici amantă, cum se șoșotea prin ,,nobilime” despre cele două, Carmen Sylva și Maria, numai că n-au fost chiar bârfe, și nici principesă mamă pentru un regișor de șase ani. O simplă casnică, îngrijitoare a cinci copii, așteptând soțul să se întoarne de la misia de pilot de încercare sau broker. Să fim totuși mulțumiți, 80 de ani de monarhie n-au împărțit țara în zeci de bucățele și au mai rămas de la gura expandărilor și ramificărilor princiare destule pentru ,,sărăcaniile” zilelor noastre: doar șase de la Maria și unul de la Carol II.
42 de ani sunt cât o viață. Eu nu m-aș fi întors necum, măcar din mândrie. România fusese și cea de sub Antonescu, dar și cea de sub Groza, românii aceeași. Vina, dacă a fost una, instalării muncitorilor și țăranilor la cârmă le aparține, lui și predecesorilor. Toți uitaseră că ce nu avea sânge albastruse numeau ființe raționale, că aveau nevoie de lumină mai multă în minți, de un spațiu propice din care să plece și să se întoarcă, de hrană ca să-și ducă existența de pe o zi pe următoarea. Geaba somn în tranșee în 1917, vizitat și oblojit orbii din 1877, opinca tot fără pământ a rămas, muncitorul tot fostul program îndrăcit de lucru. Unii n-aveau ce băga în gură, ei își permiteau picnicuri, vacanțe, baluri….
N-aș suporta umilința inferiorității, prosternarea și deferența cu aplecare de slugă, fiindcă doar un caracter slab poate îngădui acest mod de raportare. De aici ar fi trebuit să pornească democrația, de la rânduirea lumii după piesa de bază, individul.
Îmi plac subiectele incitante, cele care ascund suficiente date cu adevărat moralizatoare, urăsc însă pleiadele de literaturi la început, schițele de roman după și în încheiere, nimic. Hodoronc-tronc. Îmi plăcea V. I., povestea binelui care învinge și nu învinge totdeauna, episodic fracturată m-a… dezgustat. Este evident și clar că societatea a devenit un mozaic cu preponderență subculturală și nu mai era cazul unei amintiri din suburbiile facerilor necontrolate. Cu duiumul. Preferam picioarele din lighean, filozofia pe marginea apei de la robinet. Și maniera. Preferam demnitatea independenței. Preferam cultul ipochimenului liber, nu eliberat după detenție.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share