Paràlele – Nouăzăși de parale și opt

Cum se mai leagă uneori lucrurile. Doar ce purtasem o discuție amicală despre demersul unui Iorga de a da un sens acestui neam, o construcție fără lopată și cancioc, logică, despre lipsa de barbarie a noastră.
Am dovada că s-a înșelat, are parte de o contestare ca și în cazul relativității lui Einstein, doar că în cazul de față nu este nevoie de calcule sofisticate pe hârtie. Eu mă pun contra teoriei numelor și apartenența la vreun neam de soi pe baza oricărui joc de consoane-vocale. Și uite așa, cineva mai spune o poveste frumoasă și găsește lesne adepți raliați la o banală idee fonetică. Am cam mirosit eu dacologul acela care vâră limba și literatura română pe gâtul novicilor, îl cam știți și voi și am mai pus și eu pe aici o vorbă, două despre această nouă manieră de sensibilizare din fașă a unor noi generații de viitori îndoctrinați cu viciul istoriei române. De altfel, istoria este o poveste despre cai verzi pe pereți, expresia în sine fiind un adevăr caracteristic, pornind de la câteva rupestre ,,inimaginabile” la niște sălbatici, animale în curs de devenire oameni, până la aceeași ,,memuritoare” Esca cu zâmbet giocondian. Parte din istorie, grosul ei, este un cumul de presupuneri. Parte din povești sunt adevărate, dar per total doar niște închipuiri. Iar adevăruri sunt câteva, câte unul de fiecare. Voi încerca și eu….
Cel de care sunt convins până în măduvă de os, mă fixează ca membru al unei comunități aflată în ipostaza de a purta un nume. Un altul mă îndeamnă să cred că nu sunt mai presus, dar nici mai jos decât oricare pământean. Așa fiind, n-am să mă întreb de ce sunt altfel decât un chinez, un african sau islandez, n-o să mă intereseze dacă (!) ai mei creșteau oi sau se aventurau după pește pe albia Someșului, dacă se îmbătau sau dacă….
Acest cvadruplu literal pentru baleiere între posibilități este alegerea dacofobului nostru ca personaj de fabulație. Credincios în biblia labilității freamătului de aer în cavitatea bucală, încearcă să ne vândă acuarele în nuanțe tari și fonologia ca hieroglifă. Aruncă vocalele pe masă, le amestecă bine și ne trezim cu o metagramă anagramată simplă de tot hazul rebusismului. Din șapte vocale, șapte neamuri de formație neo pelasgă, din daci, o întreagă Europă. De aici pornește el, de aici vă descriu și eu raționamentul…. Pe scurt. De aici=de-aici=d-aici=d-aci=daci; De aici=de eici=de-ici=deici=deci=geți; De aici=de ici=dici; De ici=de oici=doici=doci; De aici= de uici=duici=duci; De aici=de ăici=dăici; De aici=de âici=dâici. Mecanismul meu lingvistico-matematic este puțin diferit de al lui, în sensul în care am reparat ceea ce susținea teoretic, dar nu aplica în practică: metagramarea literei ,,a” aproape în toate cazurile. Dicționarul este un lucru practic, dă explicații imediat, dacă (din nou), ai pretenția de a nu fi combătut. Acest cineva nu observă că într-una dintre etapele ,,formării” dacilor, se trece prin forma ,,daici”, care este tot una cu ,,doici”, cu gospodină și stăpâna casei, că la deici putea zăbovi puțintel până să treacă degrabă la deci, fără să omită particula ,,dei” de la zeu și dumnezeu și forma ,,deicid” pentru uciderea unuia dintre ei. S-a trezit că trebuie să fixeze doar apariția ,,g”-ului ca particularitate a mehedințenilor, dar, ca așezare a acestui neam dec, mi-i vâră în Oltenia, sudul Moldovei, Dobrogea și malurile Dunării unde nici urmă de așa ceva. N-o să devin răutăcios, dar nici nătâng nu sunt să mă încred în SF-ul alungării doicilor și împământenirea lor ca nemți și nici a ducilor ca olandezi. Pe dâici i-a făcut ceangăi, iar ducilor le-a dat vocala divină ,,u”.
Aștept cu nerăbdare următoarea povestire, sunt curios dacă pentru fiecare consoană, înlocuită ,,deului”, va găsi un popor ca să populeze întregul mapamond cu români.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share