Paràlele – Optzăși de parale și șase

86. Aproape că mă gândesc cum este să ajungi până….
Târâș sau cum o fi fost, am ajuns până aici și sper să apuc suta de articole. Subiectul major, supraviețuirea și legătura artificială cu ea, duc mintea deseori în altă parte, obiectul scrierii fiind deturnat de actualități. Este o vină pe care o resimt, un furt de creație prin înșăși amintirea cotidianului asumat de alții, dar cu asta se ocupă această ,,bârfă” cu și despre oameni. 86 erau textele, pretextul pentru o frământare a ultimilor ani, împlinită pe zi ce trece cu fiecare dus înainte de vreme. Te amăgești că vei trăi atât și ca urmare îți propui acel punct, mai puțin zbârcit la față, mai puțin grizonat, chiar deloc bolnav. Este o aventură întreagă să mergi până acolo, numeri în urmă, înainte, pui la cale planuri și încerci să le duci la îndeplinire. Mai rău este să continui fără ele, să-ți spui că doar norocul te va scăpa nevătămat între timp, să constați că ai deja vârsta extraordinară la care poți lăsa voința la ușă pentru cei mai tineri sau mai crezi, uzat de efort, că poți ține ștacheta ridicată la nesfârșit. Un echilibru precar greu de administrat.
Dificultatea alegerii unei meserii, mai ales la bruneți, conduce deseori către calea cea mai ușoară, la îndemână: tatăl lăutar – fiul muzicant, o mândrie pe cale de dispariție, ca multe altele. Acest efort de ieșire din tiparul sărăciei, din periferia societății, duce inevitabil la un final anticipat, foamea de personalitate, șlefuirea mândriei, imposibilitatea ordinară de a avea un ban de pâine, produs industrial devenit prag ultim de existență fizică și socială, cer nopți și zile sacrificate. Căpătarea unei deprinderi pe care să o practici cu succes are nevoie, în cazul artei cântului de masă, de o ucenicie specială, în primul rând de o cură nesfârșită de sunete, în rândul doi de o vizualizare atentă a mâinilor ce scot minuni auditive. Pentru a treia poziție trebuie să te înarmezi cu încăpățânarea de a avea șanse de reușită sută la sută, la a patra rezistența necesară de a duce o nuntă la capăt fizic și mental. Nicio exagerare în afirmație, pentru cine nu a încercat o astfel de ipostază poate trece drept tânguire și filozofie netrebuincioasă, o șmecherie luată la mișto de deținătorii calității de invitat, un drept arogat fără nicio bază, în viziunea lor ești acolo pentru a îndeplini rolul sclavului, biciuitului, denigratului în schimbul unui salariu de conjunctură plătit în fiecare dimineață, la primul cântat galinaceu.
Am atacat astfel două categorii, antagonic și beligerant puse la confrunt acolo unde primează jocul voiei bune, încercând să extrag două tipologii: țiganul cântăreț și țăranul, moștenitorii unei sărăcii lucii, al unui mental dizolvat la generațiile succesoare în bruma agonisită cu cel mai mare chin. Deopotrivă plecasem la drum pentru a exprima un regret, cel al pierderii prea devreme, din aceste ,,cauze naturale”, a unui simbol pentru o întreagă comunitate de romi, un acordeonist, printre puținii, care a reușit să fie fala familiei, colacul ei de salvare, aducătorul de mândrie în rândul confraților, protagonistul expresiei ,,Dacă merge el, n-am nicio frică”, ghidul tuturor puradeilor născuți la o duzină și jumătate de ani după el. Marian Turbatu. La polul opus doream să așez aici indignarea că invazia țărănească, comportamentele ce nu înglobează mai mult de o numărătoare de tarsiene de la un membru, au ajuns în draga noastră capitală.
Dorm însă liniștit, vreo doi, trei ca mine dau cu barda în astfel de manifestări și nu mai pleacă smerit capul ca altădată de frica neîncasării facturii pe cântat, nu vor trece douăzeci de ani și Călin-fiul va trage linia uniformizării mentalității că banul face ordinea socială. Vivat generație smartfone, adio generație gumari!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share