Paràlele – Optzăși de parale și șapte

Hai să punem punct aici. Ne spunem ,,La revedere” și rămânem prieteni.
Serios, cum ne-am mai putea privi între patru ochi, între două pauze, între timp? Da, vorbesc și cu unii și cu alții, nu este exonerat nimeni de ruperea legăturii. Nu e ură, s-ar putea numi indignare fiindcă s-a ajuns prea departe, cuțitul neștiinței a ajuns la os, iar scuzele și lamentările în culmea nesimțirii, e mult prea mult. A venit vremea renunțărilor, proștii între ei și deștepții acolo unde le este locul, la muncă.
Că ajunserăm să o auzim și pe asta, să te-ncurci de-un inter…. O oră dacă se stătea în patru ani la istorie și tot ,,entre”-ul ăsta era degustat în câteva minute, la anatomie te-ai fi împiedicat de-un interstițiu, ai fi avut parte de o oră de matematică interactivă, o legătură chimică intermoleculară, de o simplă ședință de dirigenție care să scoată în evidență interdependența indivizilor în colectiv sau o confruntare elev – părinte, cu un educator interpus pe post de moderator. Cum așa ceva mai rar, socot că ne putem vedea fiecare de drum și ce-o ieși, vor vedea alții.
Rău, fraților, rău! Și nu mă deranjează atât de mult neștiutorul, ci aceia îndrituiți să-l dreagă, aceia care se scuză aruncând vina pe stomacul gol sau prea puțin plin, pe lipsa afurisitei de para chioară, neîndestulătoare, nesatisfăcătoare statutului de ,,prelat” al învățământului, pe considerentul că pedagogia nu mai este apanajul educației, nu mai constituie limbaj universal de domesticire a pornirii animalice, antisociale, așadar pe dos de cum pornise. Până la urmă, ce este o limbă? Un mijloc de comunicare facilă, fără ambiguități, un cod de sunete inteligibile emis ca să ai o reacție la ce se întâmplă în jurul tău, transpus și în semne pentru cele câteva situații în care tăcerea e de aur și mințile puse la îndosariere.
Tot mai cred în punctul G al culturii, în satisfacția din timpul actului citirii și expoziției cuvintelor voluptoase, cu forme apetisante. Tot mai cred în profunzimea fecundării circumvoluțiunilor lăptoase ale creierului, mai cred într-o naștere ușoară a geniului ordinar supus unei bătăi pe intelect dătătoare de revelații. Tot mai cred că toate acestea se vor întâmpla într-o zi de dimineață, după ce, frecat la ochi cu degetele arătătoare, să simt în sfârșit că m-am trezit în lumea asta și nu pe cealaltă.
Vorbiți-le, puneți-i să rostească în fiecare clipă că sunt vii, că unul fără altul nu înseamnă nimic, învățați-i că egoismul și preamărirea nu-i fac mai buni și nici statui nu ridică, spuneți-vă aceleași lucruri, faceți-i să înțeleagă că prostia nu este o boală incurabilă, ci o stare de ignoranță și ajutați-i s-o conștientizeze. Porniți de la zero, orice început este o speranță că mapamondul va fi lăsat pe mâini bune, dacă vreți să mai știe cineva că ați trăit vreodată.
Mă aștept la surprize cu mult mai dezamăgitoare, o disfuncție cât de mică anunță cataclisme sociale în viitor, modelele ,,gherțoi” și ,,pițipoancă” riscă să uniformizeze mase din ce în ce mai largi, ,,tupeist” și ,,interlop” să pună stăpânire pe ce a mai rămas neatins. Și-atunci se va fi stins însuși Eminescu, va dispărea mucalitul Caragiale, copiii vor fi privați de dumbrava lui Sadoveanu, de toată frumusețea închipuirilor ideatice. Și când nu-ți mai dorești mai bine, ce rămâne?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share