Paràlele – Nouăzăși de parale și trei

Sper să n-apuc ziua să mi se spună maestre, fie și în glumă. Sper să fiu dus de pe-aici dacă totuși cineva va întrebuința după, termenul miracolului omenesc ajuns realitate. De altfel, sper să nu țină până la parastasul de….
Șapte săptămâni? Parcă. Din moment ce credința mea este unilaterală, nu cunosc nimic din obiceiuri și rituri. La cei vii acum și la măiestrie. Încununarea cu un astfel de titlu se pare că ,,aranjează” doar pe cel ce îl rostește. Cu ce m-ar încălzi pe mine, atotștiutorul, fiindcă impune un nivel intelectual deosebit, să mi se tot zică așa? Să nu uit ce-am învățat, să mă delimiteze de restul? Dar dacă mai sunt și alți deștepți prin preajmă, lor cum li se va spune?
Este aceeași situație ca în cazul etichetei de apartament, uzată în timpurile străvechii semi-ere socialisto-comuniste: Inginer Icsulescu. Pentru prescurtata Familie același abuz lexical, de parcă ar fi putut locui în maxim patru odăi un trib ori o altă formă de ,,împreunare” omenească. Dar referința este la acele vremuri și doar pentru ordinara scară de bloc, când nu se inventaseră buticurile, consignațiile, barurile sau orice tip de asociație adhoc interumană la parter ori cel puțin etajul unu. Nu neg că se puteau îngrămădi în spațiile acelea strâmte cel puțin opt inși și că uneori, manifestările de bucurie și necaz de pe orizontală și verticală te pot duce cu gândul că ai colocatari hoardele lui Ginghis Han. Uneori te miri cum nu se dărâmă colosul de beton, iar ura ta crește proporțional cu gradele lor de satisfacție, alcool și seismice, le-ai dori o ,,moarte ușoară” la prima variație tectonică. Doar atunci. Te pun totuși pe gânduri aspectele ,,fizice” exterioare și interioare ale spațiului în care habitezi și de aceea retractezi ,,dorința” de ,,cutremurare afurisită”. Să nu mă întrebați cum a fost faza ,,locatar al blocului 15” la etajul patru, doar eu știu ce impresie a dăinuit trei ani și patru luni, aveam ochi doar pentru cele câteva crăpături pe care imaginația le folosea în scenariile cele mai sumbre. Frica de mișcare telurică implica pe atunci privirea hăului după năruirea scărilor, peretele și tavanul aferente camerei de pe colț, doar jumătate, dispărute și eu fără acoperiș și cu picioarele frânte de tremur. Să vă văd fără casă.
Expresia poate fi uzată și la imperativ, ca o urare. Nevoia m-a trimis prin fel de fel de unghere ale țării, am văzut și bogați, și faliți, și nevoiași, și sărmani, și…. Cei mai mulți au fost ca în ultima descriere, călcându-le pragurile, parcă le călcam pe suflet, încercând să mă asigur de traiul pentru mâine, mai rău, mă învinovățeam pentru gestul de-ai băga mâna în buzunar și cel mai greu lucru era să spun ,,Am terminat!” și să rostesc cifrele aferente muncii istovitoare. Eu sunt totuși un caz fericit, merg în bătătura unui om pentru a-i oferi un ajutor, un sprijin, să-i dau o soluție ieftină și trainică. Poate nu cea mai bună. Ar ridica fiecare dintre noi un palat, mâine, dar mulți nu au baza materială necesară măcar pentru un closet rustic, pentru unul cu vedere la gresie necum. Certitudinea înstăririi nu poate fi refuzată la procesele de conștiință din cotidian, ,,milionarii” avuți din servitul macaroanelor și mânuirea castanietelor, când mai dau pe acasă, vin căptușiți cu ,,material” pentru construcții, fiindcă aici nu mai dau doi bani pe mări, munți și alte afumate distracții turistice, încearcă, dar cu mâinile altora, să imite parte din țările de bântuială, își cumpără o amărâtă de căsuță pentru a se simți legați cumva de teritoriul unde s-au născut și unde-și vor lăsa într-o zi oasele și cumva se vor hotărî să o facă un habitat plăcut. Dacă nu se va găsi cineva care să le spună plin de siguranță….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share