Ora de muzică 198

robwithpavarotti__large
Synphonicities are câteva note mai mici acordate de o parte dintre analiștii din presă, nu la capitolul interpretare, ci la nivelul percepțiilor.
Tributul pieselor reorchestrate și revizuite după ani îl plătește fiecare artist și este adevărat că orice ingredient novator ar pune în vechea partitură, tot cam aia iese, uneori mai puțin bine de cât s-ar fi așteptat. Nici foarte rău nu are cum să se audă, vorbim totuși de aproape treizeci de ani de evoluție, vorbim despre legături mai strânse între pop și simfonic, de specialiști în genurile acestea, de știință pură atunci când facem referire la cunoașterea combinațiilor și aranjamentelor pe întreaga partitură dirijorală, dar afirmația nu este la prima descindere. Că nu mai induc aceeași stare, nici nu se punea problema, nici Sting n-a vrut aceeași senzație, cred în intenția lui de a le înnobila, a dorit să le ofere ,,bătrânelelor” din secolul trecut o recunoaștere și o prețuire aparte. Roxanne a primit mai multă emoție, chiar tragism în final, English Man in New York grandoare, dramatism, plinătate, toate au căpătat o altă viziune, nuanță. Eu unul am fost mirat peste poate, nici nu mă gândisem că se poate ajunge la o așa formă. Contribuția este a tuturor, iar primii sunt dirijorii, de obicei destul de destupați încât să-și închipuie fiecare instrument în parte.
Robert Mathes este numele propus spre dezbatere, dirijorul a jumătate plus unu din albumul de față, singurul pianist și pe alocuri interpret de chitară acustică. Tipul este american de fel și ca oricare dintre ei, s-a născut cu un scop bine definit, iar pregătirea lui a mers în direcția câștigării primelor poziții în domeniul muzical, din care părinții lui făceau deja parte ca absolvenți ai Yale School of Music. Îmi amintește afirmația din urmă de declarativa laudă a celor de-o nație cu mine. Își văd descendenții în fragedă pruncie executând cu ,,măiestrie” stângace o tastare de telefon și gândul le fuge către ingineria IT, îi văd cu stetoscopul jucărie imitând gesturile doctorului de la vizita anuală și imediat caută să-și afișeze copilul ca viitor medic. Iaca ce lipsește românului, mecanismul pentru excelență și mentorul potrivit. Robert având pârghiile, a luat-o binișor din loc de la vârstă fragedă, apoi a studiat cu John Mehegan, un foarte cunoscut pianist de jazz, dorind mai mult, a părăsit însuși Berklee-ul după absolvire, (și nu se face și acolo carte gârlă?), pentru studiul orchestrației și contrapunctului, pe care dacă ai puterea să le înțelegi limpede, ai șansa de-a înțelege muzica în totalitate, sub îndrumarea Myron Fink, și a durat ceva timp, doar cinci ani. Se pare că Robert a și reușit, munca lui, talentul, recunoscute de toți cei pe lângă care a gravitat, practica de performer prin cluburile dimprejurul New York-ului, l-au ajutat ca la douăzeci de ani să scrie și să aranjeje deja piese în capitala country-ului, Nashville, pentru câteva nume de marcă: Aaron Neviile, Bonnie Raitt, Alabama, Randy Travis…. Toate abilitățile l-au calificat pentru a fi aranjorul discului You’ll Never Walk Alone al vestitului The Three Tenors, CD înregistrat din concertul susținut la Paris și nu lipsește de la ultimele șase recitaluri cu eticheta ,,Pavarotti and Friends”, susținute în ultimii șase ani de viață ai lui Luciano acasă, în Modena. De fapt nu lipsește de nicăieri, senzația de ubicuitate este profundă, părând aproape imposibil ca într-o carieră relativ scurtă, 26 de ani, să acumulezi atâtea colaborări și să înglobezi atâta trudă, fiindcă scrierea unei partituri de orchestră nu este joacă, multor muzicieni fiindu-le imposibil să aștearnă pe hârtie măcar câte un instrument din fiecare familie, să mai interpretezi și la nivelul superior pianul și chitara, pe care, apropo, o abordează în concertele marca Pavarotti, să fii producător, dirijor, compozitor pentru tine și alții…. Priviți lista cu celebrități: Bruce Springsteen, Eric Clapton, George Michael, Beyonce, Mary J. Blige, Bono, John Legend, Celine Dion, Mariah Carey, Usher, Shakira, Hancock, Tony Bennett, Natalie Cole, Elton John, Lenny Kravitz, Jay-Z, Sade, Vanessa Williams, Stevie Wonder, Rod Stewart, Aretha, Avril Lavigne, Oleta Adams, David Sanborn…. Am tot încercat să mă opresc din enumerare și cu greu am pus stop. A rămas colaborarea cu mentorul Phil Ramone, celebrul producător, aranjamentul pentru o piesă de pe discul câștigător de Grammy din 2014, Ray’s Genius Loves Company, Crazy Love cu Van Morrison și Ray Charles. Sunt albumele proprii, șase la număr, un concert de Crăciun cu prietenii și un documentar despre prima s-a descindere în acest univers al concertisticii sărbătorilor de iarnă în 1993. Avea oare doar 23 de ani? Sunt orchestrele și filarmonicele conduse, sunt premiile Emmy, nominalizările Grammy și Tony and Drama Desk Award, este coautor pentru The Last Ship a lui Sting. Mă luă gura pe dinainte!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share