Ora de muzică 196

image
Nene Sting, cum reușiși matale să-mi dai mie viața peste cap și dintr-o joacă, fiindcă privind către Queen, Yes și Toto, adevărate laboratoare de muzică, chiar pare că doar am șters în treacăt frunțile geniale, am ajuns la un adevărat roman de aventură. Nu credeam că voi putea stoarce doar de la unul ce n-am putut de la patruzeci, cu aproximație.
Epopee, un drum sinuos, alambicat, o geografie cu cântec neașteptată, o sumedenie de impresii superlative, o incursiune pe căile nebătute ale sufletelor, privilegiul de a asista încă o dată la renașterea lor în mine. Despre Symphonicities am aflat între două ciocane administrate tablelor mele ordinare, pe care le-am oprit din zăngănire pentru o aplecare atentă. Uimit până peste poate. Mai are ași ascunși în cutia de rezonanță a creierului? Unanim, adunate la sfat, gândurile au răspuns afirmativ. Unde să fie șmecheria, trucul, soluția minune? Nicăieri sau oriunde. Am încercat un raționament matematic. Mi-am zis: ,,Deci Sting, apoi Sting și The Police. Unu, unu plus trei, unu plus două și încă cinci…. Apoi unu plus unu, unu plus patruzeci, acum unu plus câți or fi pentru fiecare melodie. Nu e niciun algoritm!”. Să încerc altfel. Jazz, new wave, raggae, fussion, experimental, pop, disco, medieval, traditional și clasic, recover, simfonic. Poate pe modelul ultimelor albume importante se poate improviza o cronologie creațională. A pornit ușor cu Labirinth-ul, s-a specializat în privința clasicismului altora și mânat de siguranță și-a luat îndemnul să-și dea doctoratul pe propriile teme. Cred că despre asta este vorba, despre conștientizarea profundelor sale ascunzișuri.
Părerea mea de atunci s-a confirmat, aproape la unison, Symphonicities este catalogat un album deștept, o nouă căutare de sine, poate ultima de la finalul veșnicei lui tinereți componistice, o încuviințare interioară, un gir dat pentru eternitate zbuciumului cerebralo-sufletesc, o ultimă șlefuire a diamantului descoperit la întâia oră de naștere. O să iau doar o părere, celelalte cronici nu diferă cu mult, în esență dau același verdict: geniu! Cristopher Toh, redactor la varianta online a cotidianului Today, trage aceeași concluzie, că Sting a încercat toate genurile muzicale, spune el, din univers și că era firesc să-și pună în vitrina cu experimente rearanjarea celor 12 piese, din care lipsesc multe apreciate cu mult mai bine, (dar care piesă a lui Sting nu este valoroasă?).
Puterea unei orchestre simfonice este fantastică. Poate induce melancolie, poate înfricoșa și imediat încolți curaj, poate dezarma, crea haos, te poate trimite la luptă și nu sunt semne ale unor analogii făcute anterior, ale unor mesaje subliminale, cantitatea de vibrație trezește în fiecare celulă percepții diferite. Puteți încerca să ascultați același sunet emis pe rând de una, două, ,,n” viori și-mi veți da dreptate că vă pot stârni de la plictiseală la extaz. Adăugați alămurile și sigur veți gusta din agonie, vă vor da lacrimile de jale și veți deveni regi. Toate stări solemne, nimic artificial, aproape nimic lumesc dacă îți indrepți privirea către extreme, simțite de Sting exact cum îi este renumele, furnicături pe piele, suspensie de respirație, împlinire.
Un singur nebun a ales să-și facă din muzică jucărie, o joacă magistrală: Mozart. Despre Symphonicities, tura următoare.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share