Paràlele – Șaptăzăși de parale și șapte

Mulți cred în minunile învățăturii, într-un reviriment personal pe baza unei terapii cu cunoștințe ale unui individ sau ale unui grup profesoral menit să furnizeze direct, oral și în limbaj alfabetic scris, toate secretele pe care le deține.
Eu consider acest raționament greșit. O bună parte dintre elevii tuturor palierelor educaționale pleacă de la această premisă încă din prima zi de școală, având impresia că cei ce-l îndrumă sunt singura sursă de iluminare, singura variantă posibilă pentru un parcurs educativ. Nu intenționez să arunc o vină asupra unei uzanțe, cea în care formatorul dictează și informatul trebuie să urmeze acea cale, nici să desființez mentoratul ca manieră de modelare a caracterului, dar avem, fără voia noastră, o problemă de tipul celor ce frământă omenirea și încă n-au primit un răspuns clar: nu se poate construi un mental sănătos și un ipochimen creativ (nu asta căutăm?) fără un exemplu în persoana cuiva, dar nici unul cu personalitate distinctă, diferită de a modelatorului. Impas.
Privind în urmă, mi-am dat seama că am câteva lipsuri în biblioteca mea cu ceremonii: festivitățile de la finele clasei a 8-a, ale liceului și facultății. De aceea am plecat la București, la cea a fiicei mele, fără emoții și așteptări. A se nota acest fapt și a se lua în seamă: o stare sufletească de moment nu se mai poate declanșa vreodată dacă împrejurările determinării ei nu mai pot fi refăcute. Ține și de vârstă, de multe ingrediente care nepuse în rețeta dezvoltării individuale nu vor mai da nici măcar o ciorbă fără sau rea la gust. Am participat. N-am fost traversat de niciun moment de exuberanță publică, celei fățise i-am ordonaf să stea în banca ei, erau destui strigători de bucurie echipați în costum specific, venisem totuși cu un sac încărcat cu bucurie și mândrie. Am plecat cu încă unul în care am pus pilde și câteva figuri profesorale de nivelul decanatului, rectoraturului și doctoratului. Am avut porniri. Prima dintre ele mă îndemna să merg ca pledant la microfon și să cer o scară. După povestea șefului de facultate, nereușită din punct de vedere al efectului pe care o înșiruire literară o cere, mai mult matematică pentru elementele de tip vocabulă furnizate ca ipoteză, eram îndreptățit să cer obiectul de care și dânsul se folosise în copilărie ca să urce cu gândul până în podul idealurilor proprii. Treptele le ceream pentru fiica mea și restul României, mie nu-mi mai folosesc la nimic, am fost nevoit să mă cocoț prin copacii societății ajutat de mâini și picioare, mai puțin de minte, în lipsa unor piedestaluri pe care să mă ridic bucată cu bucată în ierarhiile claselor sociale. În fapt nimeni nu urcă, treptele acelea sunt un lung șir de traverse de cale ferată pe care trebuie să le urmezi incontinuu într-un cerc închis. Discursurile următoare le-am urmărit cu interes, nu-mi displac oamenii inteligenți și nici cei ce par puțin săriți de pe fix, oratorii erau totuși dintr-o altă categorie, probabil că dintre cele ce vor face carieră în domeniul educațional al viitorului cu stilul libertin de a se comporta și a vedea relația cu ciracul. M-am bucurat a doua oară, copilul meu mare a avut încă o ocazie ca să înțeleagă că se poate și fără conformism. M-am întristat, n-am avut cum să mai schițez un zâmbet după ce câțiva sus puși în comitetul directoral, aceiași vizibil neîncorsetați de reguli, propuneau iubirea pentru animale, un dublu sens ce mi-a displăcut, nu singurul, am fost dezamăgit de lipsa de perspectivă pe care ei înșiși o declaraseră, invocând nepermis vechea placă a timpurilor și conjuncturilor. – Atunci, cine? mi-am zis. Ei nu, conducătorii nu, părinții nici atât. Nici măcar niște furnizori de iluzii, doar o realitate crudă, că orice adevăr are meteahna labilității, că nu există soluții ideale, ci numai încercări cu posibilitate de rezolvare. N-am mai avut porniri ,,artistice” după ultimul vorbitor, mi-a rămas în minte un nume cunoscut ca textură, dar vag până la ignoranță, căruia, ca un elev docil și cu conștiința bunului simț, ajuns acasă, mi-am propus să-i aloc o parte din timpul meu spre cunoaștere. De altfel, repetat în cel puțin șapte citate, fiind principalul furnizor de pilde pentru onorata adunare, nu avea cum să nu-mi atragă atenția. Ia să vedem noi, cine a fost Solomon Marcus? N-am reținut multe, după câteva zile de la răsfoirea câtorva date și realizări, am rămas doar cu două noțiuni: lingvistica computațională și mașina Turing. Suficiente pentru o lecție gratuită.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share