Ora de muzică 188

image
Când vezi patru persoane le spui grup, când acestea cântă împreună cuvântul devine cvartet și te aștepți ca acesta să aibă o activitate în trecut.
Și ce bine sună cele patru voci, ce subtile nuanțe, ce atenție către Sting. Credeam despre aceștia că sunt împreună de foarte multă vreme, dar m-am înșelat, trupa de backingvocals este multinațională, canadieni, americani, australieni, vedete fiecare dintre ei, cântăreți de rangul unu. Este o calitate rară cea de a închipui o adunare muzicănțească de cel mai înalt nivel, iar cea mai dificilă alegere este aceea de a pune laolaltă voci diferite ca personalitate care să se îmbine armonic, iar cei patru chiar au atins cotele perfecțiunii. În extrema stângă radia de bucuria cântecului o tipă bălaie, Jo Lawry, australiancă din sudul continentului, specializată în dresură de glas în grelele partituri de jazz, formată la Adelaide University’s Elder Conservatorium, masterandă în state și cu un doctorat în 2006, elaborat în cadrul Conservatorului din New England cu tema Musical Arts in Jazz Performance. Premiile obținute pe parcursul anilor la prestigioase concursuri de cel mai înalt nivel dovedesc că Jo este un muzician de rasă. Carnegie Hall i-a fost casă din 2008 până în 2012, unde a performat sub bagheta lui Bobby McFerrin. După Durham l-a însoțit pe Sting în concerte și înregistrări, aparține noilor producții ale lui Paul Simon în ultimii ani, a format propriile grupuri, este parte în cvartetul Fred Hersch Pocher Orchestra, a fost membru fondator în altă trupă de patru, irlandezo-brazilian, numit James Shipp’s Nos Novo, unde calitățile ei interpretative s-au expandat către fiddle, mandolină și melodica sau triolă, așa cum este cunoscută la noi, instrument iîn care sufli și apeși pe clape. Colaborările includ multe nume importante din zona jazz, dar și prestațiile și compozițiile sale sunt de succes, primul album realizat în 2008, I Want to Be Happy, a fost considerat de revista Downbeat Magazine cel mai bun al anilor 2000. Dovadă a legăturii speciale cu Sting și a aprecierii lui este Impossible, piesă pe care o cântă în duet, aparținând discului acesteia apărut în 2014.
Lângă Jo s-a situat Laila Biali, o altă cântăreață apreciată internațional, candiancă, talentată, pianistă, compozitoare, vocalistă în aceeași manieră jazz. Pentru toate aceste ,,apucături” a obținut în 2003 și 2005 titlurile de cea mai cea la premiile National Jazz Awards. Era clar că deține ,,secretul” genialității muzicale, cel puțin de pian se ține de la patru ani, iar spre ,,atonalitate” s-a îndreptat la finele adolescenței. ,,Servește” cu regularitate, ca și Jo, Carnegie Hall, are ,,casa închisă” la spectacolele proprii de la Glenn Gould Theatre din Toronto, nu a refuzat să fie ,,vioara a doua” pentru Paula Cole, Chris Botti și vedeta sfârșitului anilor 80 Suzanne Vega. Pornește la drum cu albumul Introducing the Laila Biali Trio în 2003, continuă cu From Sea to Sky în 2007, obține o nominalizare pentru Juno Award în 2011 pentru discul Tracing Light realizat în octombrie 2010, în noimbrie, la doar o săptămână distanță este prezentă pe compilația World Jazz for Haiti. În 2012 își pune semnătura pe materialul Live in Concert.
În funcție de frizură și ținută negresele pot induce în eroare ochiul. La 51 de ani, câți avea la momentul Durham, Lisa Fischer arăta de maxim 35, coafura afro și costumul pantalon-taior, dar și vivacitatea, mina veselă, deschisă, m-au păcălit. Dar dilemele au luat sfârșit când am aflat, și spre rușinea mea ar fi trebuit să știu, că i-a fost coechipieră Tinei Turner în același an, 2009, care cerea ,,atletism” scenic tuturor celor ce o acompaniau și în mod special backingvocals-ului care la Proud Mary scutura picioarele în același ritm alert cu longeviva cântăreață. Dar la momentul acela era mai mult decât pregătită, făcuse antrenament în concerte cu alt ,,nebun” lovit de ,,shake”-ul dansului, Mick Jagger, Rolling Stones fiind trupa pe care a slujit-o 22 de ani cu cele mai bune intepretări. În aceeași perioadă i-a ținut isonul lui Luther Vandross. Cariera sa solistică are parte de aprecierea maximă în 1992 când urcă pe podiumul de decernare pentru un Grammy acordat la categoria Best Female R&B Vocal Performance, după ce bătuse de trei ori toată suflarea muzicală de gen și albumul So Intense primise poziția 5 în topurile R&B/Hip-Hop și 100 în Bilboard 200.
În margine, alături de trei femei frumoase a stat Steven Santoro, profesor la Berklee, preparator pentru vocaliști în genurile contemporane, moderne, descendent dintr-un bunic care cânta la saxofon, un îndrăgostit de pian și compoziție, un împătimit al punerii pe hârtie a cunoștințelor necesare celor ce vor să acceadă către muzică, autor al unui manual de teorie pentru compozitori și vocaliști, elaborat în trei ani bătuți pe muchie. La fel ca Lisa, primul său album reușește să obțină un loc unu în clasamentul Jazz FM Radio din Anglia și 20 în topurile radio din State. Și nu sunt singurele realizări.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share