Paràlele – Șaptăzăși de parale și trei

Presimt că lucrurile o vor lua razna din cauza grijilor excesive pentru un sistem din ce în ce mai perfect.
O să-mi reproșați…. Perfect este azi cu mijloacele de măsurare pe care le avem la îndemână, mâine însă poate fi și mai bine, adăugarea unei milionimi în coadă poate face exactul inexact și perfectul imperfect. Ajustările sunt necesare, dar, din aproape în aproape, comparând finele cu debutul, constați uneori inversarea sensului, deturnarea lui de la primordialul obiectiv. Toate temele vechi abordate până acum sunt utile pentru o trecere în revistă, o punere pe gânduri și de ce nu, o revizie consistentă. Cineva, oricine, cândva, a dat o mână de ajutor unui suferind, aflat în apropiere, ascultând un ,,ajută-mă” disperat, a sărit întru salvarea semenului aflat la ananghie. Au avut noroc amândoi, suferindul a primit o banală palmă peste ceafă, binefăcătorul a eliberat căile aeriene de la înec cu cine știe ce năzbâtie încercase muribundul să se îndoape și avem astfel prima cărămidă pusă la temelia sistemului de sănătate. Pacientul de ocazie mulțumit, altruistul devenit peste noapte, fără vrere, vraciul gintei și peste milenii al planetei. Privind în sus începi să te înfiori, de la ce s-a plecat și unde s-a ajuns: de la un gest simplu, banal, de ocazie, pas cu pas s-a denaturat scopul, de fapt nici nu fusese vreunul, punând astăzi obligativitatea vindecării undeva deasupra încercării de reparare a disfuncției, de rezolvare a problemelor fiziologice, tratate cu aroganța neștiutorului din perspectiva imperiosului ,,trebuie!”. Un alt domeniu tratat cu aceeași stringență, plecat de la o pornire firească, a deturnat sensul inițial și a căpătat conotații nefirești. De la o apărare necesară, încercată cu vorba bună sau cu forța din partea celui atacat, la crimă în numele suveranității, dreptului de nație privilegiată sau pace mondială. Justiția nu mai are nevoie de mari argumente pentru întărirea celor spuse înainte, sumar, despre armată. Apariția unui terț într-un banal conflict căuta să domolească spiritele încinse pentru o împărțeală inică solicitată de fiecare dintre părți și să rezolve problema pusă în joc. Că a ajuns ,,numărul trei” să ,,împartă cărțile”, că are drept astăzi de viață și de moarte….
Mă încredințez că nu greșesc când afirm că raționamentul pașilor mici a făcut mai mult rău decât bine, că nevoia de autodepășire și de cizelare a tuturor celor făcute de om, materiale și imateriale, conduc nu către o fundătură, ci către un nonsens. O să ajungem să fim chestionați la ieșirea din casă, dacă vom mai avea parte de ea, la fiecare colț de stradă, ca la orice vamă, pentru fiecare gest, pentru fiecare gând în virtutea prevenției și apărării celor mulți. S-a mai întâmplat. Cazuri recente de aberante comportamente mă duc cu mintea spre astfel de ipoteze apocaliptice, aproape ireale, dar posibile. Întâmplarea de la care am pornit, nu singura, a venit pe calea mijloacelor de acces direct la realitate, acest ,,mai minunat” decât orice altă sursă de informare, facebook, un filmuleț, mai elocvent decât oricare altă știre scrisă după fanteziile scriitoricești sau gazetărești, în care sunt despărțiți doi dansatori, aparent îndrăgostiți, după care li se pun cătușele. Contextul nici nu mai contează, puteau fi doi delicvenți, cu toate că nu erau, puteau fi doi criminali, și nu păreau, pe mine m-a făcut să mă gândesc la unicul mod în care lumea umană poate fi interzisă, la suprimarea actului întâi în care doi oameni fac primul pas spre perpetuare: un ,,bună!”, o privire în adâncul pupilei, o prindere de mână, un balans sincron pe muzici subînțelese, un sărut…. Să consideri arta o delicvență…. Să fie oare vorba de civilizație?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share