Paràlele – Șaizăși de parale și șase

Încă nu-mi pot închipui cum este să fii săltat ziua-n amiaza mare pentru o stupidă melodie sau noaptea-n toi pentru două cuvinte să ți se strice somnul, torturat pentru un gest oricât de prostesc sau omorât pentru vreo toană stupidă a unui cap fără de cap.
Astea intră ușor la subcapitolul istoric inepții, întâmplări care nu trebuie să se mai repete. Dacă totuși nu au avut atributul nepremeditării, se cheamă derapaj comportamental, mintal, dezechilibru ce ține de domeniul tratamentelor neuro-psihiatrice. Culmea face ca aceste porniri să stea în fiecare dintre noi, pândind doar momentul propice pentru declanșare. Bunăoară, în urmă cu puține zile încercam să-mi fac drum spre o zonă extremă a orașului în ritm de semipromenadă, petrecându-mă pe una dintre străzile cu rezonanțe de vibrație aerogenă a batistei albe, de viață după moarte, Păcii. Împăciuitor cum mă știu, locuitor al acestui crâmpei de urbanism, am făcut repede conexiunea cu toate cele naturale ale mediului de înconjur, cu cele rădăcini izbucnind năvalnic din scoarțele trotuarului, cu trupul și brațele înfrunzite îmbrățișând firele electrizante, cu mângâierea lui Eol… până la primul ciripit, la primul stol ce cârâia, e drept românește, dar răgușit, înfundat, manelizat. Se pironise așa un cui în părțile moi ale capului că eram hotărât să fac pe primarul și să decretez urgent schimbarea literelor din cărțile funciare, aveam cel puțin două variante. La trei azvârlituri de colțuri era aceeași veselie nedisimulată, scoasă în văzul lumii, un fel de poiană a lui Mitocan, o expoziție de păreri la unul mic și una mare ca să audă toată lumea. Nu neg, locul îmi oferise la o altă trecere surprize felurite, repertorii care ba te îndemnau la reprezentații folclorice, ba te duceau cu gândul la fustele reginei, nu Elisabeta, ci ale trupei rock engleze. Cel mic era pe masă, aromat, puternic alcoolizat, cea mare însă își dădea aere, dârele ei de fum se diluau diluvian spre albia cerului, la fel ca ritmurile la fel de săltărețe, cu patimă arabo-turco-…. De ăștia mi-a fost milă, pentru ei aș fi făcut un botez ortodox: Calea Raiului sau Mântuirea. Fiindcă au fost cei mai vitregiți la numărarea păcatelor, multe, câte molecule de oxigen infestate, atâtea penitențe.
Numai că nu toate fumurile au fost înfierate și nicidecum ale cui trebuiau, dar nici momentele oportune, ce s-ar fi întâmplat dacă de nebun aș fi dat buzna peste romi, așa cum mai au ei obiceiul la sărbătorile de iarnă să escaladeze ,,himalaya” mea de gard, 1500 mm, de cum văd aprins becul atârnat la geamuri, semn bun de stăpân răuvoitor în casă, și așa cum mă uraseră ei, să-mi vărs focul la ei în bătătură așa pe nepusă masă? Ori, ori! Ce-ar fi fost să le tăvălesc cinci plus unul și să le trântesc un metal greu frate cu mercurul…? Să nu credeți că nu s-au petrecut astfel de imixtiuni în vremuri de restriște, uneori și mai ales în ultima vreme aproape o necesitate, nu pentru un măcel de pomină, asemenea celui practicat în toiul nopții de câțiva neisprăviți nervoși pe cuvintele lui Iorga, ci pentru o vorbă bună pusă unui exces, poate pentru un avertisment, o amendă sau o zi în folosul comunității, dar nu oricum. Nu dau idei, astea costă și mă feresc ca de dracu din calea furtului intelectual, al altora, sper să fie destui mai aplicați, să găsească soluția corectă pentru invazia auditivă la care trebuie să fie părtași și ,,necombatanții”. Poate și pentru fumători, nu pentru cei în exercițiu, ci pentru bietul școlar nevoit să vadă azi, să vadă mâine și pe viitor dorința să-i fie gata, când merge spre sau dinspre casă și dă de câteva mese scoase la vedere de o lege complet idioată și poluantă pe deasupra. Căci puterea exemplului este cel mai bun învățător.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share