Paràlele – Șaizăși de parale și nouă

(Mobile)Că de multe dileme avurăm parte în ultima vreme, stă pe un mic butoi de pulbere, gata să facă….
Fâs! Au trecut durerile politice, au pierit nostalgiile, totul s-a transformat într-un schimb monetar rece, fără ambiții naive că idealismul ți-ar putea aduce prestanța la care să se plece capete. Marea gloată populară chiar a renunțat la vise de preamărire, se trezește în zori sau în miez de noapte pentru a smulge pâinea cea de toate zilele clamată în rugăciune, dar neonorată de creator, de oriunde și oricum, pune ,,cinstea” drept pavăză explicației și de la ,,curvă cinstită” la Nato, toată suflarea daco-română este scuzabilă în numele lui, banul-leu-ron. Dacă încă suntem vii, să șțiți că o datorăm lipsei noastre de curaj, lașul rar moare de altceva decât de frica ce-l guvernează încă de la naștere.
Să fie…. Acum câteva zile soția m-a interpelat așa pe un ton drăgăstos, dar tentant, propunându-mi ca încununare a stării noastre evidente de bine, cum nu ne fusese parcă niciodată, și n-a fost, să dau de carnet. Cum nu mă văd mergând cu avionul, nici la volan nu mă pot închipui în chip de manipulant al unui motor și celor patru roți aferente. Nu știu dacă au mulțumit-o argumentele prin care mă postam în afara legii șoferiei, acolo unde pietonii își văd de viață pe trotuar. Sunt lucruri ce-ți aparțin și altele nu, sunt fapte pe care le poți face cu ochii închiși și pe altele dimpotrivă, pentru mine conducerea auto este încununarea tuturor defectelor care s-au aciuat în membrele mele, așa cum nici minciuna nu s-a lipit de mine vreodată, ca să nu vorbim de chestia aia cu pac-pacul. Nu mi-am dorit niciodată să fiu erou, viteaz cât să merg să aplic lovitura finală inamicului, ce să am eu cu el, cât să fie el de chitit pe mine încât să mă determine să-l suprim eu pe el și el pe mine?
Prefer să fiu considerat fricos, prefer să fiu declarat dușman al poporului din care mă trag decât să fiu mort, cred că este firesc să fie așa, să te trezești dimineață și la culcare să-ți dorești același lucru: să trăiești tu și cei pe care-i cunoști. Premisa de la care pleacă cei care prin dorință proprie își doresc unul dintre rolurile oferite de societate este, astăzi, greșită, așa a fost de când ne știm, aceștia sunt doar o mână de luptători dispuși să ia sau să-și piardă viața din prea multă siguranță de sine. Nu știu cine crede că armata servește unui țel pacifist, și n-a fost niciodată așa, nu știu cine își închipuie că o armă nu este un mijloc de constrângere în cel bun caz, de ucidere în ultimul. Aș putea înțelege până și industria de armament și muniții, dar pur și simplu nu pot, aș fi ipocrit să declar că hrănește guri, când ea le închide, le dă borșul pe gură și le semnează certificatul de deces. În cel bun caz. Unii ,,servesc” anonimatul prin gropile comune, prin șanțuri, în casa proprie, în peșteri sau ascunzători, în școli sau în fundul mării rachetați. Și ceilalți ,,servesc” patrii, un conglomerat de vorbitori de limbă universală angajați să crape pentru un ,,salariu atractiv”.
Mi-e teamă că alianțele militare au un scop economic, mi-e teamă că această ură viscerală pentru tot ce nu este ,,civilizat” se întoarce împotrivă-ne ,,erou” cu erou, mi-e teamă că nimeni nu mai este dispus să asculte pe nimeni. Mi-e teamă….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share