Ora de muzică 169

image
Bucuria și dezamăgirea sunt două stări în care un artist levitează oarecum deasupra vieții, mulți, dacă nu toți, se folosesc de stolurile de surate ușoare ca păsările cerului pentru a putea face această scamatorie cât mai spectaculoasă.
Trebuie să fii nițel nebun ca să trăiești zi de zi cu o astfel de himeră în gând, căci pentru suflet oricum nu mai există cură ori tratament de ameliorare a simptomelor de existență în altă lume. De dincolo de scenă se văd multe, tu, protagonist la ,,refacerea” de fiori pe care artistul o reeditează exact ca un ,,cerșetor” de iubire în sine, ai șansa unică de a crea o punte multiplă între entități invizibile, ai șansa unei vizite fără bilet de intrare înlăuntrul unei iluzii. Ocazia este rară, trebuie să te găsești la momentul potrivit acolo, în rezonanța perfectă, în locul în care vibrațiile stau pe același palier, în locurile în care mâini, guri, urechi și văz fac corp comun cu cuvântul, frecvențele glasului și instrumentelor, în locul în care matematica muzicii dă, fără să ia, exact. Este a doua oară când mă întâlnesc, în cazul unui confrate, cu aceeași situație, când trec prin toate ungherele acestei fabrici căreia îi lipsește acel ceva care să o facă perfectă, desăvârșită: auditori cuminți, racordați la linia de autoservire a interpretului, cadru adecvat, sunet fidel prestanței prestației, recompensarea pe măsură. De ele nu s-a dus lipsă acum o săptămână. N-am fost mulți, eram atât cât este necesar pentru degustul unui artist dornic de-o băiță de public. Atât noi, cât și măriile lor, protagoniștii, am poposit într-un spațiu nou, încercat de un fost camarad de oaste muzicală, puțin ,,rece”, neîncălzit de amintiri, dar apt să și le treacă în cartea de oaspeți, am avut parte de un ,,vuiet” tehnologic exact așa cum și-l dorește umilul mânuitor de note de pe portativele inimii și aplauzelor. Dincolo de ele, la final, când risipa de spectatori s-a rezumat la noi și-ai noștri, visul unui muzician ia sfârșit, himerele fug cu ultimul zbârnâit de coardă, cu ultimile mulțumiri de ascultare. Ce rămâne? Realitatea unei epopei a cărei aritmetică dă întotdeauna cu minus și cu beția că mâine, Dinu, Tituș, Dan, chiar și eu, vor și voi trăi mai bine.
Dar mie, drept să vă spun, mi-a mai trecut, sunt deja în partea cealaltă cu un picior, am depășit zona incurabilității. Nici nu puteam altfel, toate semnele arată că puterea de înțelegere și acceptare au ajuns la limita de jos, că artistul este doar o specie din ce în ce mai prăsită, un animal industrial, o puică de gostat hrănită ca la carte, a se vedea book-urile americane, ferchezuită și ambalată după același tipar: al divertismentului. Nu se mai știe cine primește statutul de consacrat, cine pe al începătorului, care pe al geniului…. Ar trebui să pună pe gânduri gloatele acelea trimise privirii de televiziuni, cele care își arogă de ceva timp, românește, titlul de selector național al talentelor. Și cum să nu te saturi de plecăciuni, de wow-uri, de gratulări când știi că țara este plină de voinici, de temerari, de har, de truditori în ale artei, unii chiar aflați pe culmi, când toți și toate le stau împotrivă, când ai lor conaționali se mulțumesc ori să le tragă vreo chiuială, dezarmantă întotdeauna, la nunți și botezuri, ori să nu îi bage în seamă? În numele acestor mascarade, artiștii sunt forțați să aleagă trei, sau câte or fi, ,,provocări”, toate transferate ochiului magic al teleobiectivului: Vocea, Talentul și Eurovizionul României. Și nu este decât nedrept, pentru faptul că pun toți treziții din somn alături de oamenii truditori, pentru diferențierea acestora din urmă, tratați cu superficialitate, pentru că se prefac a nu ști de existența lor, pentru că pun publicul neavizat să decidă atunci când este necesară o analiză profundă. Dar cel mai mare neajuns al acestor inițiative este acela al lipsei de exemplu educativ, dau speranțe neaveniților și provoacă dezamăgiri celor deja cu ani de experiență în spate, pun în balanță copii și maturi pe picior de egalitate, fură suflete și ucid viitorul.
Poate este mai bine așa, să vină muntele la Mahomed, să nu se sinchisească privatul, fiindcă avem de-a face cu gândiri și afaceri capitaliste, să învețe, să formeze, ci să ia de-a gata, să nu purceadă el direct în focarele de creație, în atelierele de formare artistică, ci să aștepte masele de aspiranți îmbulzite pentru un număr la ușile lui și vai de mama lui de artist care se împrumută ca să facă un drum până acolo, până la porțile noului rai.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share