Românii paralele

batrana-cu-mere-670x350
Brrrr, ce frig e în dimineața asta! Și plouă. Ba ninge. La tomberoanele din fața blocului, făcându-și pârtie printre , se strecoară o femeie în puterea vârstei, după cum se poartă. Pe chip nu îi poți citi vârsta, timpul lasă altfel de urme pe fața acestor . Târâie în spate un sac soios, plin cu știe ce. „Țibă, țibă, n-auzi, ce-ai?!” zise cu un glas gâjâit, de patefon. Scormonește înfrigurată prin gunoiul din tomberoane și, la răstimpuri, mai bagă câte ceva în sac. La un moment dat vine un domn să arunce gunoiul. „Nenea, dă mie sacul că îl arunc io”. Dar omul parcă nici nu o vede, merge mai departe și aruncă sacul în burdihanul lacom al tomberonului.
Femeia mai caută un și apoi renunță. Ce era de găsit a găsit, nu mai e nimic interesant acolo. Se așează pe o bordură, în așteptarea de noi mușterii ai tomberonului. Din interiorul șubei slinoase scoate ceva. E un bulgăre auriu în mâinile negre de vreme și mizerie. Un coltuc de pâine din care prinde a molfăi, cu ochii pierduți în depărtări. Încet, pe nesimțite, din ochiului încep să-i curgă două izvoare de lacrimi. La ce s-o gândi?

În ușa magazinului stă ea. E bondoacă, știrbă și cu părul ca după tifos. E îmbrăcată în niște haine soioase și duce în brațe un bebeluș căruia nu i se vede decât nasul. Murdar, de zici că stă în mina de huilă. „Nenea, îmi iei și mie ceva de mâncare să dau la copilași?” zice pe un ton moale, tânguitor, făcut să miște umanitatea din tine. Și îți arată cu mâna la doi metri după colț, unde mai sunt alți doi țânci, tot din mina de huilă scoși, care se joacă apatici cu un căruț pentru bebeluși. De ce n-or fi la grădiniță acum? e singurul gând tâmp care îți trece prin minte. Dai să bagi mâna în buzunar, dar vezi în coșul căruțului o sticlă de Unirea. Ah, ce era să fac! Intri în magazin să îți faci cumpărăturile și, la ieșire, le dai țâncilor niște iaurturi și niște dulciuri luate pentru ei. Uraaaaa, mamăăăăă, neneaaa ne-a dat ciocolată, urlă fericiți mogâldețele, în timp ce degetele le sfășie cu înfrigurare ambalajul ciocolatei. În brațe la maică-sa, pruncul începe să plângă. Își plânge viitorul, condamnarea deja stabilită încă de când a venit pe lume, își plânge pedeapsa la care e supus de societate, fără ca el să ceară societății socoteală. De ce?

Uffff, ce vreme, iar s-a pus pe ploaie! Bine că a fost ieri Vasilică și mi-a bătut bucata aia de tablă de pe casă, zice tanti Stanca în gând, cu ochii pe geam la ploaia care răpăie afară. Ploaie repede, caldă, de vară. E cald în casă dar pe ea tot o junghie iar pârdalnicul ăla de picior. Și-ar lua ceva de la farmacie, îi dă ea lui Ion, când se duce la oraș, la marfă, dar nu știe dacă mai are . Scoate din spatele tabloului cu poze o năframă brodată și o desface. Acolo e averea ei, îi numără firfiric cu firfiric. Mai are treizeci și patru de lei și până pe 25, când vine Tică poștașul cu pensia de la CAP mai este. N-are de alifie, oftează băbuța. O să îți pună niște varză zdrobită la încheietură, o mai lasă cu leacul ăsta. Se ridică și, șontâc-șontâc, se duce la tablou să pună năframa în spatele lui. Cu coada ochiului vedde o poză ci bărbatul ei în armată. Te-ai dus, Gheorghe, și stai liniștit, m-ai lăsat singură în lumea asta câinoasă! Nici de George al nostru nu ai am nici o veste, o mai trăi, s-o fi prăpădit, Dumnezeu cu mila! Se-aude un clinchet de voci și scârțâit de poartă. Se duce baba Stanca la geam să vadă ce-i. Au venit copiii la Voica iar, în fiecare duminică vin la ea toți trei copiii. Și rămase cu nasul lipit de geam, așa, plângând încet, tânguitor, cu cântec de jelanie…
E dus și nu mai vine
Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share