Paràlele – Patruj’ de parale și zece

Cum se alege un subiect de scriere? Iei o faptă și încerci să o descoși, deschizi o carte și prin prisma descrierilor ei încerci să faci o analiză proprie, admiri tot ce te înconjoară și încerci să transformi în….
Cum să fiu de acord cu o astfel de părere? Adică toți cei care scriu stau la pândă, așteaptă subiectele altora ca să aibă și ei ocupație? Să presupunem că așa ar fi. Unde este greșeala, ,,răutatea”? O doamnă, Camelia R., poetesă, aruncă această mănușă a paralelismului, cred eu, în necunoștință de cauză, lamentându-se de chinul celor ce se apleacă asupra foii albe cu sufletul cald, inocent, inofensiv și… gol. La fel ca și pagina în fața căreia stau. Ce-i facem ziaristului, îl împușcăm, ce-i facem criticului, îl pensionăm și desființăm postul ca fiind unul netrebuincios, ce facem cu cititorul, îi luăm dreptul de a-și arunca ochii peste zbuciumul altora, dăm afară profesorii din învățământ? Doamnă, atunci pentru ce mai scrieți?
Rar mi-a fost întâlnit o inepție atât de mare pusă în cuvinte, o spaimă atât de cumplită, de ipohondru. Cum să-ți fie teamă că cineva te pândește să-ți fure ideile și mai mult, să se ridice mai presus decât tine în ochii cititorilor? Cum poți să crezi că un pândar te așteaptă, ziua ori noaptea, chitit să-ți scotocească în suflet și în minte și după un furt sistematic să te lase fără pic de inspirație? Comparația cu strămoșii puși pe pustiit și furat de bunuri și vieți…. Am a vă lăsa aici un foarte scurt citat al unui confrate, Costel S., care în finalul intervenției sale a spus un adevăr simplu, țărănesc, așa cum doar el știe cel mai bine să și-l ticluiască în poezia-proză: ,,… aracul, arac în veci.”.
Citez și din doamna, ca să faceți o părere despre cum vede dânsa fenomenul, să-i zicem plagiat: ,,… ei nu îți vor fura copilul din leagăn ucigându-l sau făcându-l sclav, ci visul născut și crescut noapte de noapte, ei nu îți vor ucide tatăl și mama, dar te vor lăsa gol de tine și de amintiri, iar mulți dintre aceștia, preț de o clipă, de o măruntă clipă contemporană, cocoțați vor sta și bucuroși ignorându-te apoi și ridicându-se pe ei în fața lumii, iar alții buni și drepți în visarea lor, smeriți sunt în fata paginii albe și cu multă sfială vor privi către munca lor, știind că nu sunt decât îngrijitorii tempului și nu templul și nici cel care vorbește în templu. Probabil e nevoie de la o vreme să pleci, să te retragi in peștera ta, să ieși doar în prag și numai pentru a mulțumi luminii care te binevoiește o zi în plus.”. Corecturile de virgule și repunerea diacriticelor în drepturi îmi aparțin.
Eu personal n-am avut niciodată teama dânsei, știam, și știu și acum, că lumea pe care eu o văd nu-mi poate fi luată pentru simplu motiv că este atât de strâmbă și urâtă încât nici naiba nu s-ar încumeta să și-o alăture. Dacă ar fi să-mi pun o întrebare, aceasta ar suna cam așa: Ce aș fi fost fără multitudinea de modele cu care am fost hrănit de la naștere? Garantat, un animal!
Ce-ar face pomul dacă ar trăi cu această frică, că se naște cineva care-i va copia formele, culorile și le-ar pune într-un desen sau într-o poezie, s-ar lepăda de obiceiul de-a înflori și a da în frunză? Ce-ar face universul văzându-se și auzindu-se cântat de infinitate, albastru nepătruns și vid rece, s-ar închide în sine și n-ar mai da nicio fărâmă de trăire, de sclipire de stea, de necunoscut, de comete, s-ar îmbăta cu iluzii de gaură neagră și apoi s-ar sinucide? Ce-ar face Dumnezeu știindu-se plagiat în rugăciune, furat de duhul aruncat asupra preoților sau vreunui făcător de minuni, s-ar retrage în neantul raiului și n-ar mai da nicio speranță muritorilor de rând? Ce-am fi noi, unii fără ceilalți?
În economia asta păguboasă de gânduri, nici fecioara n-ar mai îndrăzni pasul hărăzit: maternitatea. Și ăsta ar fi cel din urmă faliment.
,,D-l Candiano Popescu, între atîţia generali şi ofiţeri care onorează armata română, a fost ales pentru a purta marelui duce Mihail cordonul ordinului Steaua României. Eroul din noaptea de 11 fevruarie care a intrat cu revolverul în camera de culcare a suveranului său, răsculătorul de la 11 august 1866 care a proclamat pentru două ore ridicula republică de la Ploieşti este dară ales pentru a înfăţişa pe lîngă ilustrul comandant al armatelor ruse din Asia disciplina şi virtuţile ostăseşti ale armatei române. Frumoasă şi nemerită alegere! Dacă nu ne înşelăm, este a şasea răsplată pe care a obţinut-o domnul Candiano de la începutul campaniei; să numărăm : 1. Gradul de maior, 2. Virtutea militară, 3. Crucea S-tului George, 4. Steaua României, 5. Gradul de locotenent-colonel, 6. Misiunea la Tiflis. Fericită idee a avut d-l Candiano de a proclama, acum şapte ani, detronarea suveranului său! De altminterea, ce este drept, reprezintă foarte bine pe guvernul care-l trimite.” – Eminescu, 6 ianuarie 1878.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share