Paràlele – Patruj’ de parale și șapte

Pornim la atac cu aceeași unitate de măsură, timpul, de data trecută și păstrăm leitmotivul articolului din urmă: cinci minute.
Ca jurnalist, dacă mă pot numi cumva așa, ai la dispoziție mii de subiecte zilnic. Fără prea mare efort poți să-ți faci temele lejer din cele două, trei cuvinte puse la dispoziție de oricine deschide gura în jur. Televizorul este prima sursă la care poți apela și în cinci minute te-ai ales cu un repotaj pe cinste. Al doilea mijloc rapid de acumulare de informații este însuși măria sa, Facebook. Regele este darnic, curțile-i sunt pline de curtezane și curteni, matrapazlâcuri și lucruri de bine, inconsistențe și conținuturi documentate la sânge, renunțări, reveniri…. În cinci minute ai aflat de la un capăt la celălalt al lumilor frământările, descoperirile, angajamentele, cerințele…. Doleanțe mai bine zis. Țin de câteva zile subiectul, abordabil sub aceste ,,piese de schimb monetar”, având același scop: înțelegerea mai lesne a unor mecanisme financiar-economice, dar și corelarea lor cu democrația atât de clamată.
Suntem părtași la marea facere de bani, la fluxul obținerii, dar și cheltuirii lor, procese care impun fără echivoc prestarea unei activități și realizarea unui obiect de factură materială sau intelectuală, dar care și el se supune legilor lucrurilor care pot fi atinse. Vorbele zboară, este clar, se scriu însă destule cărți cu gândurile oamenilor și se mai și vând, așa cum uneori cuvintele, nevandabile, devin sprijin și suport pentru o viitoare născocire aplicabilă în realitate. Din tot și toate se scot parale, procesul prin care ele trec dintr-o parte în alta se numește tranzacție și cel prin care se obține obiectul în sine se cheamă muncă. În linii mari, acesta este un complex de mișcări coordonate de neuroni, direcționate către întreg ansamblul de operațiuni de prelucrare a unei materii, fie ea chiar cenușie. Ca să primești, trebuie să dai la schimb.
Pornirea mea se declanșase de la o clamare de salariu minim în fața actualului președinte. Am devenit pe loc indignat de cerere din foarte multe motive și ca atare le expun în continuare. Cinci, cincizeci, cinci sute sunt unități matematice prin care se expune o numărătoare, de fus orar, vârstă ori bani. Tinerii aceia ,,frumoși”, dar mai puțin liberi în capitalism, doreau nici mai mult, nici mai puțin de 500 de euro în dreptul salariului minim. Și cum să nu mi se urce la cap când înțelegerea lor era căzută în patima irealului? Nu numai a lor. Aș fi fost mai puțin sceptic privind demersul acestora dacă rațiunea ar fi dat curs cererii. Aș fi fost mai puțin supărat dacă ar fi bătut la alte porți. Aș fi fost mai optimist și de acord cu propunerea de mărire dacă ar fi venit din partea unor tipi cultivați, veneau cu argumente, dar n-am putut să le fiu părtaș. De ce? Un tip citit ar fi știut bine mecanismele economice și chiar dacă știința lui ar fi fost de tip ignorant, avea datoria să se informeze, să studieze pe toate fațelele problematicile, fiindcă la facultate cam asta se face, se închipuie studii de caz, se dezbat și se caută soluții. La acest punct le-am acordat zero. De ce consider că trebuiau să folosească alte surse adresările lor? Pentru că economia nu se mai face la stat, cu atât mai puțin la președinte. Există alți factori de care depind salariile lor: industriașii, agricultorii, comercianții, transportatorii și agenții de turism. Acolo lucrează ei și de acolo trebuie să-și ceară drepturile bănești. De ce sceptic? Altfel cum? Dacă rațiunea acestora ar fi funcționat impecabil, ar fi venit cu temele la matematică și fizică învățate. De ce aceste materii urâte de marea majoritate a elevilor în școală? Pentru calculul muncii pe cinci minute de muncă.
Cum dumnezeului să ceri 500 de euro când tu nu știi cât valorează prestația ta? V-ați întrebat vreodată, așa, din pură curiozitate, cât costă ce vă iese din mâini și din cap comparativ cu ce există în afara sferei voastre de activitate? V-ați făcut un calcul la eficiență? Să luăm niște exemple. Un țăran cultivă o bucată de teren de un ar cu ceapă. Făcând abstracție de pământul pe care îl are deja în proprietate, cu toate că plătește și pentru el un impozit anual, începe prin a grebla de buruieni locul, îl desțelenește, îi face brazde, o ia de-a rândul cu sădirea arpagicului, a se citi și arbagic, nu e nicio greșeală, îl astupă, îl udă și e gata treaba. În total, dacă nu mă înșel, ia vreo două zile per persoană agricultoare, cam opt, zece ore de muncă pe zi. La toate acestea se mai adaugă vreo zece pliveli și câteva stropeli dacă nu dă ăl de sus vreo ploicică, dacă nu vreo cinci. Sormonind de pe al treilea factor de știri, net-ul, note îndrumătoare privitoare la hectar și diviziunile lui, la ce este ceaclamaua și ceapa de apă, am tras linie și am obținut următoarele: un hectar are 100 de ari, de arpagic este nevoie deci de 1-1,2 kg pe ar, așa spun ei, dar eu din experiență vă spun că e nevoie de trei ori pe atât, iar ceapă se scoate, după aceiași ,,specialiști”, 150-200 de kg pe ar. După scenariul cel mai sumbru, ceapa s-ar putea vinde cu minim 1,5 lei pe kilogram, deci 225-300 lei, din care se scade arpagicul, adică un maxim de 30 de lei, 30 de găleți de apă pe care le evaluăm la maxim 1,5 lei, trecem și impozitul pe teren arabil vreo 0,3-0,4 lei și tragem linie. Maxim de profit – 268 lei, minim – 193 lei, zile de muncă – aproximativ cinci.
Mergeți deci și cereți-vă salariul minim!
,, Pe-o pînză de o întindere de un metru şi de-o valoare de un franc mîna unui pictor poate zugrăvi un tablou care să preţuiască 10000 de franci. Omul care nu va fi nicicînd în stare a face dintr-un pogon două, e însă în stare, punînd banul său numai în mişcarea cuvenită, să facă din o sută de franci o mie.” – Eminescu, 19 decembrie, 1879.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share