Paràlele – Patruj’ de parale și nouă

Mai contează plebiscitul? Poporul? A făcut vreodată obiectul luării în seamă? L-a întrebat cineva ce poftește?
Uite că nevoia ,,marii canalizări” era o dorință demult iterată de conaționalii politicieni, dornici de emancipare a neamului. Eminescu era iconom, și el, ca orice român, se gândea că nu avem nici de unele, darămite de oarece șanțuri prin care să se scurgă mai repede apa din Dunăre. Dacă stau să mă gândesc mai bine, dau în mintea ipohondriei personajelor lui Tudor Mușatescu, magistral interpretate de Birlic și Giugaru în ,,Scafandrierii”, și îi învinuiesc pe constructorii Canalului Dunăre-Marea Neagră, implicit pe contemporanii lui Mihai E., de inundarea plajelor de la Eforii și Mamaia. Păi bine fraților, nu v-a dat prin cap? Debit mai mare, apă mai multă, nivel maritim crescut. Să nu mă întreb oare de ce am impresia că sunt în aceleași vremuri cu Luceafărul? Conform cu citatul din articolul trecut, acesta se temea de milioane cheltuite pe fel de fel de ,,comedii”, întâi pe canal, apoi pe poduri pe uscat, și s-au construit destule, și chiar șosele pe apă. Nici aici nu a greșit prea mult, numai că nu și-a închipuit dânsul cum va să vină minunăția asta. Probabil că și-a imaginat ceva în genul mersului pe apă, ca alde Dynamo și frații de magie, fără să știe că în România stră-stră-stră-nepoților lui nu este nevoie de vrăji pentru a împlini un astfel de gând miraculos și de făcătură tainică. Șțiți la ce mă refer, la șoselele ,,din apă”, la cele care la prima picătură de ploaie transformă orice călător cu piciorul, ori cu mașina într-un veritabil scamator, făcându-l pe Moise să crape de ciudă că fără toiag, orice ateu poate levita pe acestea sau dedesubt neînecat. Nu asta este însă problema mea, că țâșnește sau băltește din și pe asfalt nu importă, adevăratul necaz este acela al cheltuielilor exorbitante pentru amărâtul acesta de covor piatră-bitum, niciodată perfect și totdeauna neîndestulat.
O astfel de lucrare de anvergură cere resurse de tot felul, ca orice altă întreprindere se supune unor legi interioare, necesare, doar că pleacă cu un handicap căruia nu îi văd rostul: licitația. Se spune caiet de sarcini, despre care nu știu nimic, nu am avut de a face cu unul dintre acestea, dar am vaga bănuială că se referă la operațiunile ce duc la finalizarea cerințelor beneficiarului. Am consultat totuși, înaintea acestei propoziții, o oarecare prezentare de ofertă și nu este cu mult diferit față de cum credeam din punct de vedere logic, că se desfășoară un astfel de ,,concurs” de oferte. Pe lângă multele puncte pe care le agreez este unul ,,afurisit” încă din capul locului, admisibil fiind vorba de o ofertă privată, care spune așa: ,,Procedura de atribuire a contractului de antrepriză se va realiza prin licitație deschisă. Licitația în cauză NU SE SUPUNE reglementărilor în vigoare privind achizițiile publice…”. M-a uns la suflet! Ăsta este adevăratul capitalism, fără coada terțului în treburile particulare. Sunt însă și altele pe care, să mă bată dumnezeu, nu le înțeleg, în opinia mea neavând nicio legătură cu bunul mers al unui demers constructiv, de asemenea nestipulate în niciun tratat serios de management. Cel mai inept este cel cu taxa de înscriere pentru obținerea documentației, listei de cantități, caietului de sarcini, antemăsurătorilor, condițiilor de contractare, DDE, DTAC, inclusiv contractul de la salubrizare. Toate acestea sub formă electronică. Ca să nu mai vorbim de garanții. Toate înainte, toate după ce se cer acte care să dovedească activitatea pe cinci ani înainte, toate după ce se cere bilanț contabil vizat de fisc pe ultimii trei ani. Colacul peste pupăză constă în declarațiile pe proprie răspundere privind ultilajele, oamenii, mediul înconjurător și, de ce nu, privitoare la subcontractarea lucrării. Strictețe, numai la ce trebuie, nu. Pe cuvântul lor că așa se procedează?
Să nu vă mirați că temerile lui Eminescu s-au adeverit.
,,Bun. S-au dus privilegiele. Astăzi naţiunea controlează tot ce se face. Nu mai esistă abuzuri, nici hoţii, sântem stăpâniţi de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertăţile ce sânt cu putinţă. Să facem deci izvodul averilor noastre. Avem în vedere: Camere, consilii comunale şi judeţene, primari, notari, advocaţi, profesori de universitate, academii etc. etc., toate plătite cu bani în numărătoare.” – Eminescu, 13 decembrie, 1877.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share