Ora de muzică 158

image
Cerșetoria este amendată de fiecare cetățean apt de muncă, cu atât mai mult de ascultătorii cu scăriță, ciocan și nicovală la cap.
,,Haideți, aplaudați…, proiectul meu…”, după prestația playback-ciană și mai că eram să-i aplic o semi anagramă cu incastru lui Zoli de nu se vedea, dar…. Vocea, pentru mine, este lucrul cel mai interesant la un muzician, iar cel ce o posedă din naștere este preafericit. Un asemenea dar îl are și unul dintre ,,visători” și chiar și Trăistariu trebuie să recunoască la Emilian Nechifor acele calități deosebite. Pe mine m-au uns la suflet notele acelea ultraacute pentru un bărbat executate jumătate pe piept, jumătate pe cap. Eurovisionul însă a ajuns la final și eu trebuie să pun capăt acestor nenumărate cuvinte de bine și răul muzicii române. Este timpul să revin la obișnuitul meu parcurs, cel lăsat în urmă despre vocile de spate furnizate materialului Sacred Love. Ada Dyer este de origine americană și este una dintre solistele profund emoționante, perspicace, ce a abordat în decursul carierei stiluri muzicale diverse, de la tonuri de jazz, la cele dance și R&B. Specialiștii o comparau cu Whitney Houston și Stephanie Mills, la fel de ,,sufocantă” și răscolitoare de suflet, dar nu la aceeași înălțime apreciată datorită lipsei de sprijin promoțional. Primele manifestări vocale încep din liceu, activitatea ei desfășurându-se în cadrul câtorva trupe din Chicago, locul de baștină, ca Axis, The Ken Chainey Experience și Mother Fox. În cluburile de noapte pe unde a cântat l-a cunoscut pe Paul Wilson, manager, care a convins-o să înregistreze jingle-uri comerciale, dar și câteva demo-uri printre care și Invitation, piesă care începea să facă vâlvă în industria muzicală. Cu acest cântec a reușit să atragă atenția lui Stevie Wonder și bateristului Norman Connors, care în 1979 o include pe albumul său, Buddha, alături de o altă piesă, Handle Me Gently, la care Ada își aduce contribuțiile vocale. Entuziasmul lui Connors față de interpretările Adei a fost atât de mare încât în anul următor a inclus-o cu alte piese pe Take It to the Limit, disc care a reușit clasarea în top 30 R&B cu piesa din titlu. Nici ea nu se aștepta la un asemenea succes, deoarece nu-și făcuse din muzică o opțiune pentru cariera viitoare, drept pentru care o perioadă renunță pentru a puta studia informatica. Știa deja că la nivel mediu, cântăreții acelor timpuri nu se puteau susține financiar decât dacă volumul de muncă era unul extenuant. Cu toate aceste relevanțe, s-a trezit în fața unor proiecte care i-au dezis planurile, mutarea la New York, pe lângă munca de studio de înregistrare de bucățele muzicale publicitare, aducându-i succes cu trio-ul Warp 9, un proiect de studio la început, materializat în grup de scenă odată cu albumul It’s a Beat Wave. Cele trei piese electro-dance, Nunk, Light Years Away și No Man Is a Island, definite inițial ca single-uri, au împânzit cluburile devenind în 1983 hituri. La un an de la acest succes, Ada hotărăște să renunțe la proiect în favoarea unor nume mari pe care le însoțește atât în studio, cât și în turnee: Chaka Khan, Roberta Flack, Boz Scaggs, Lenny Kravitz, Luther Vandross, Amy Grant, Cher, Ronnie Spector. Cunoscându-l pe James Anthony Carmichael, producătorul celor de la Commodores, cu care a și înregistrat câteva melodii, începe demersurile pentru primul album solo, Meant to Be, 1988, sub cupola casei de discuri Motown. I Bet Ya, I’ll Let Ya, prima piesă promovată, atinge treapta 33 în Billboard R&B Singles chart, iar a doua, I Don’t Feel Like Crying, compusă de L.A. Reid și Babyface, este oprită de la susținere pe piață, piesa însă nu era un fiasco, Randy Crawford reușind să o ducă doi ani mai târziu pe locul 20. Își reia turneele cu Chaka Khan în Japonia pe post de vocalistă de susținere și are surpriza de a-și auzi pe stradă difuzat unul dintre cântece. Anterior lui Warp 9, ea este creditată cu încă două albume, Half Crazy și eponimul Ada Dyer, dar și cu colaborări la alte trei discuri ale lui Jerry Butler, Dave Fields și Marc Cohn pe ale cărui albume va mai fi prezentă de încă două ori. A doua și ultima încercare solo cu casa Motown în 1990 primește numele That’s What I Look For, material care va beneficia de suportul ei componistic, dar și de al abililor muzicieni Nathan East, Paulinho Da Costa, Chuckii Booker și Robbie Buchanan. Materialul nu a fost scos oficial pe piață niciodată în State. Neprimind nicio explicație în acest sens, alege să-și reaia activitatea de background, adaugând alte nume mari, printre care și al lui Sting: Michael Bolton, Peter Wolf, Steely Dan, Vanessa Williams, Robert Miller, Amy Grant, Juddy Collins, Nate Fritzgerald, U2….
Păcat că noi, românii, nu putem învăța încă lecția altruismului și cântatului din suflet.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share