Ora de muzică 157

image
Refrenul s-a găsit, era ascuns subtil, doar ochii interiori, ai sufletului, au fost capabili să-l scoată la iveală.
Mi-l și închipui pe Randi cum a scos din pălărie soluția. Rect, cu piciorul drept flexat, bătând ritmul pătrime cu pătrime, susținându-l cu palmele și vocalizând frenetic: ,,Mama-I coming home, o, o, oo…”. Asta este! Era greu?
Câtuși de puțin. O turmă de oițe și ciobănași năpustindu-se asupra capsulelor de microfon, speriați de interpretarea proprie, îndemnați de obolul votanților că vor sparge gura marii tele-viziuni. Și ce-am ales? Îndemnuri la ,,fight” -uri, dar nu știu pentru ce, ,,darkest”-uri, ,,nights”-uri, ,,edge”-uri, ,,break”-uri și ,,fall”-uri. Și dă-i și luptă.
Credeam că depășisem războaiele, credeam că ele rămaseseră în urmă pe câmpuri, în mințile unora care nu se văd decât pe ei. Am certitudinea că una este o bătălie în care unii scapă pe alții și sunt numiți eroi și alta o îngrămădeală pentru volt-amperi și salvarea partenerilor de distracție. Și sunt îndreptățit să spun că luptele s-au terminat demult, că avem ceva cu mult important de făcut: să construim.
Dacă este totuși luptă nu uitați, rockul învinge totdeauna! Pe șleau vă spun că n-am fost fan Teo, am avut tot timpul o îndoială în privința timbrului care încă se cocea, însă rebeliunea voting-ului m-a dezamăgit profund fiindcă ei toți, ,,o turmă” organizată din punct de vedere vocal impecabil, meritau cel puțin locul doi, dacă nu cumva chiar unu. De aceea am vrut să-i transmit pe mesajul ,,Copilu’, a fost nedrept! E clar, ,,boșorogul” n-are nicio șansă acolo, voi aveați mai multe. La noi când trebuie să voteze juriul avem parte de alegerea publicului și invers.”, după care m-am oprit.
L-aș fi necăjit și mai tare, cine se simte confortabil în pielea perdantului? Nici Trăistariu nu a gustat cu nonșalantă veninul publicului, cu atât mai puțin amarul pelin servit ,,a la carte” de judecătorii așezați de formă în găoacele roșiilor fotolii și avea și de ce să fie indignat pentru ,,amputarea muzicală” executată cu precizie de chirurg de front. Auzise bălăriile lui Ilie, a suportat prefacerea Paulei cu fluier la gură, l-ar fi acceptat mai curând pe cel al arbitrului adus în ring, a ascultat pleiada de playback-uri ale Petreușilor, Lupilor și vestitului ansamblu Transilvania, dar cel mai mult l-a urât pe Zoli și nu cred că mă înșel. Îi dau dreptate, dacă celorlalți le putea da calificativul ,,foarte bine”, lui Zoli i-ar fi acordat titlul ,,fenomenul mimării”!
Jalnic. Mă uitam ca tântul și mai că-mi venea să plâng de ciudă că românii se dovedesc încă o dată proști. Cu ce vor ei să aducem marele spectacol, unicul, așa cum subliniam și în alte rânduri, cum vor ei să organizeze marea desfășurare de forțe? Cu pantomimă cantabilă? Cu ce mesaj? Nu era mai ,major” strălucitorul și mai încurajatorul refren al ,,micilor visători” decât ,,minorul” momentului de liniște întunecat, tenebros al antonului?
După televizor mi-am aruncat ochii pe facebook. Rumori, certuri, felicitări, speranțe, certitudini verificabile…. Vreo doi, trei se aprinseseră tare, mai să dea Râmnicul pe , pe Teo pe Georgian, alții doreau flăcări de… și-și făceau iluzii din redeschiderea Tvr Cultural. Eu am prins un somn pe cinste.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share