Ora de muzică 162

image
Nu mi-e rușine că sunt român, dar nici mândria nu m-a copleșit defel, un popor atât de și atât de, merită….
Sfadele mele cu amicii și cunoștințele se lasă întotdeauna cu certuri verbale de moment, unele legate de lucruri mărunte, altele atingând problematici istorice despre care eu am păreri nu tocmai conforme cu timpurile. Din istorie dacă știu câteva nume și date calendaristice, ceea ce încă mai țin minte cu certitudine și a făcut subiectul unei ultime dispute de idei, se referea la apartenența Transilvaniei grosso-modo nației ungurești. Administrativ vorbind, această regiune a stat sub tutelă străină timp de o mie de ani, o știe toată lumea și chiar dacă mulți încearcă prin diferite argumentații să o sucească taman invers, nimeni nu poate contesta acest adevăr indubitabil.
Nu este nicio ciudățenie să vorbesc aici despre un subiect la prima vedere fără vreo legătură cu muzica, veți descoperi ceva mai încolo relevanța. Știu că segregarea teritorială nu pare o soluție la problema multinațională a Ardealului, căci acesta era obiectul discuției amicale, dar nu este nici dintre cele imposibil de pus în practică. Sincer, am ostenit de atâtea divergențe, de atâta ură și iredentism trecut al românilor și actual al ungurimii. Noi nu putem dovedi că ținutul de peste deal sau de dincolo de pădure a fost locuit, ei nu pot spune exact dacă la descălecatul lor locuia sau nu cineva, de aceea propuneam prietenului un plan de rezolvare a situației încă tensionată: proporțional cu ponderea populației, alocarea unor județe ungurilor, nemților, țiganilor și românilor de așa manieră încât ori la nord de Muntenia, ori la vest de Moldova să se găsească cele românești. Bineînțeles că am fost iute și tare apostrofat.
Știu că ați vizitat deseori acest frumos ținut și cei ce ați făcut pasul în trecut ați observat că în afara limbilor străine de cea română se vedeau de la o poștă diferențele de comportament, temperament, educație, port, cultură…. În fine, tot oameni sunt și pe acolo, dar mai civilizați, mai stilați, mai luminați, mai disciplinați. Mai ales dintr-un loc provincial ca Râmnicul și orb dacă ai fi și tot ai auzi și ai adulmeca alte tonuri, nuanțe și arome. Dacă mai deschizi și ochii, nu ai cum să nu observi că tot ce te înconjoară vine dintr-o altă lume. Este suficient să privești clădirile, ornamentele lor, de negăsit în Regat. O mie de ani, dar de muncă și nu datorată vreunui dac mai mult sau mai puțin liber, ci unor hoarde care după ce s-au dezbărat de obiceiul de a da în cap sau a-l lua de pe umeri în fuga calului, s-au cizelat și și-au făcut loc într-o istorie trainică.
Să ții armate pe simbrie, să construiești cetăți cu și pentru meșteșugari, să ai o administrație bine pusă la punct, în timpuri în care pe la noi nici nu se pomenise, înseamnă enorm, este nevoie de nițică glagorie și voință perpetuată din generație în generație. Să ai scrieri, barzi, de asemenea. Cu toată dorința mea de separare a apelor etnice, bazată pe un singur criteriu, cel al lungului de nas, nu pot să nu am o stimă deosebită pentru aceste neamuri truditoare, venite de departe pentru a face din pământurile dacice un loc mai bun, mai frumos.
Tot acest preambul, poate plictisitor, îl are drept beneficiar pe Sting, un muncitor la uzinele muzicale ale Terrei, un grijuliu cu valorile culturale ale mapamondului. Toată această divagație pentru un suflet de om, englez, John Dowland, compozitorul cântecelor de pe albumul Songs From The Labyrinth. N-o să mai dezvălui astăzi decât că s-a născut în anul de grație 1563.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share