Paràlele – Treij’ de parale și zece

Privită de sus, lumea pare ideală. Din anumite puncte pare chiar perfectă.
Lărgiți însă cadrul, luați-vă drona de doi bani sau cât o căruță de bani și porniți în aventura vieții voastre. Veți descoperi destule frumuseți de acolo de unde doar zburătorii se pot încumeta să scruteze lumea de sub ei. Nici nu este închipuire mai mare de frumuseți pe care le au locurile acestea, de la păduri, dealuri și ape la mărețele construcții zidite să dăinuie peste veacuri, peste ani, de la câmpuri verzi și ogoare îngălbenite, peste creastă de munte, peste zăpezi, peste tot ce-a putut născoci ființa umană atâtea milenii. Și ce priveliște!
Uneori. Căci de la câțiva metri, ridicat pe vreun povârniș, ori un acoperământ de casă ți se dezvăluie cu de-amănuntul detaliul aproapelui și descoperi măruntaiele unei curți: pietre, plante, cratițe aruncate de izbeliște, cotețul câinelui, debaralele, magaziile și țarcul orătăniilor de petrecanie, fel de fel de detalii care uneori sângerează retina, căci omul este strângător nevoie mare. Dacă ai curajul de-a te cococța mult mai sus ai să vezi îngrămădite basoreliefuri urbane ciudate. Negru peste alb, galben peste roșu, țugui peste plat, linii peste cercuri, verticale peste oblice și orizontale. O panoramă informă, un mozaic ciudat. Spre înaltul cerului n-am avut niciodată curajul să caut, sunt însă imagini ca pe o hartă. Patrulatere multicolore, drepte și segmente intersectate, figuri geometrice diverse și altceva nimic. Din cosmos, curbe și lumini și mult albastru.
De altfel cu cât urci mai sus totul devine punctiform până la a se transforma în nimic de distins cu ochiul liber. Este un efect des întâlnit însă și în relațiile umane, experimentat și aplicat cu succes de cei înălțăți în grade sociale și materiale, privesc totul la scară mare, ca după o machetă, unde detaliul este doar o anexă de proiect pur românesc sau cu adăugiri europene. Vă îndemnam să vă luați drona și să vi-o puneți la treabă tocmai pentru a scoate în evidență acest neînsemnat om și faptele sale, mai exact mărețele lui realizări. Cartiere de locuințe lângă lizierele Bucureștilor, sedii de firmă cu fason și hoteluri demne de Las Vegas înfipte în solul arid al pășunilor pe care oile unui becali le-au bătătorit și îngrășat cu excremente, șosele rupte de ghiorlăniri de gură de cupă pentru șerpi plastifiați interminabili de apă și canal, palate în mijlocul câmpului înconjurat de nămoluri…. De aici am și plecat, de la o astfel de imagine a opulenței unor parveniți ai mileniului trei ascunși de privirile muritorilor prin fel de fel de pustiuri și văgăuni, suiți atât de sus în copacul ierarhiei umane încât se cred dumnezei. Firesc mi-am pus întrebarea de ce? Răspunsuri ar fi destule. Unul ar mărturisi că sunt atât de timizi încât nu pot fi în preajma nimănui și în bogăția lor se autoizolează. Altul ar spune că nu suportă pe altcineva în afara celor pe care-i acceptă ca dați ai sorții și caută să alunge din jur pe oricine nu este conform cu principiile sale. Altă fațetă a răspunsului dezvăluie o doză de răutate mare, sunt și specimene care caută cu obstinație tovărășia subordonată a celorlalți, simt nevoia să lovească verbal și fizic, să li se culce lumea la picioare de frică, să domine. Avem însă o categorie cotidiană, cu perspective proiectate în viitor, care nici nu mușcă, nici nu dă, se încadrează la ,,nu atinge” și ,,admiră”, un model cultivat în ultimul deceniu cu un real succes pe plaiurile române.
În rest o țară normală, frumoasă, bogată, pitorească, cu tradiții, cu….
,,Un meschin egoism, o lăcomie de cîştig ca orice mijloace, lipsa de buna-credinţă în afacerile publice şi în cele private, făţărnicia şi amăgirea ca busolă a presei….” – Eminescu, 12 septembrie, 1878.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share