Paràlele – Treij’ de parale și trei

Vezi să nu! La citatul trecut mă refer, cel cu societatea, cu mișcarea și stabilitatea.
Are toată stima mea Eminescu, însă idealismul n-a fost niciodată punctul forte al realității, mecanismele de reglare, de conviețuire între societate și stat n-au funcționat niciodată corect sau din nenorocire, mai ales pentru noi, nici măcar n-au demarat vreodată. Statul ar trebui să ofere stabilitate, oaza aceea de siguranță, dar dacă face abstracție de lucrurile ce se derulează în societate, cea căreia domnul nostru Eminescu i-a pus o ștampilă de mișcare, anacronismul îngreunează și stopează până la nefuncționare prilejul îngemănării celor două entități. În definitiv ce avem? Oameni și oameni. Societatea este formată din oameni, statul își duce hegemonia tot cu oameni. Așadar? Prin urmare avem de a face cu indivizi care vor să meargă înainte și unii care spun: ,,stai așa, să ne gândim mai întâi, să analizăm…”. Dar asta se întâmplă în orice situație, cel care a decis să facă un pas în orice direcție și-a luat măsurile de precauție, a stat deja o clipă pe gânduri, a analizat posibilitățile la sânge, a decis într-un final și a hotărât ce cale să adopte. Bună, rea, decizia are o anume coerență, o fluență, un sens. Ce face statul, grijuliu pasă-mi-te? Sucește, legal, pe toate părțile ideea până o face harcea-parcea, iar din inițiator reușește să lase societății o legumă, un dezamăgit. Dacă nu s-a înțeles bine cine este acest stat mă încumet să repet. Statul este acea organizare de instituții, de înlesniri, mediatorul între indivizii societății, administratorul, și subliniez, patrimoniului național, al bunurilor comune unor grupuri de oameni vorbitori ai aceleeași limbi, trăitori pe un spațiu teritorial stabilit după convenții cu celelalte națiuni. Repet, să nu vă fie frică să susțineți în fața celor ajunși prin nu contează care împrejurare să aibă grijă de avuția națională că țara, statul este deopotrivă al amândurora și al tuturor, că nu există niciun privilegiu, nici de sânge și nici de conjunctură, cu atât mai puțin unul făcut cadou de pronia cerească, să te afli sus pe muntele marii averi, ci o datorie, cea de a înlesni individului trecerea de la a nu avea la a trăi cât se poate de bine.
Acesta este dezideratul statului capitalist, să scoată bani din piatră seacă pentru oricare individ. Aș vrea să dau două citate la care să reflectați profund, după care să vă explic în linii mari abordarea lor.
Primul este din constituție.
Articolul 1, alin.3: ,,România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”.
Al doilea din Codul Muncii.
,,Art. 3
(1) Libertatea muncii este garantată prin Constituţie. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.
(2) Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze.
(3) Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea….
Art. 4
(1) Munca forţată este interzisă.
(2) Termenul muncă forţată desemnează orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţământul în mod liber.
(3) Nu constituie muncă forţată munca sau activitatea impusă de autorităţile publice:
a) în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;
b) pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege;
c) în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condiţiile legii;
d) în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe precum: incendii, inundaţii, cutremure, epidemii sau epizootii violente, invazii de animale sau insecte şi, în general, în toate circumstanţele care pun în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţă ale ansamblului populaţiei ori ale unei părţi a acesteia.
Art. 5
(1) În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.
(2) Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală, este interzisă.
(3) Constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2) , care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii.”
Cred că din Codul Muncii aș fi putut să citez toate articolele. Unu – pentru ambiguitățile verbale și doi – pentru a sublinia câteva aspecte legate de atenția pe care oricare dintre compatrioți trebuie să o acorde definirii lui ca cetățean. Coroborând art. 1 din constituție cu art. 3 din codul muncii toți ar trebui să pricepem că este atât un deziderat cât și o obligație ca libertatea, din nou subliniez, individului să fie asigurată indiferent de conjuncturi și alte legi. Îngrădirile de orice fel sunt excluse. Art. 4 este concludent pentru înțelegerea termenului de forțare, fiindcă muncă înseamnă totodată și mișcare, dinamică, activitate din care o materie, inclusiv cea reieșită din gândire, este transformată în produs, obiect cu o anumită funcționalitate. Primele două aliniate exclud însă pe următorul, al treilea, cu toate subpunctele sale tocmai pentru că: Unu – nu a fost introdus în aceeași frază cu primele; doi – pentru că oricare ar fi împrejurarea, calamitate de s-ar numi, un ins nu poate fi forțat să acționeze fără consințământul liber de la aliniatul 2. Mai mult, citind art. 3, aliniat 3 veți vedea că nimeni nu poate fi obligat să sau nu să muncească, oricare…. Să mai trec și la Constituție, la articolul citat, la faptul că poate să se dărâme țara și dezvoltarea individului nu poate fi îngrădită și stopată nici măcar de cel mai mare cataclism, dacă pot vorbi în termenii ăștia de catastrofă?
Ridicarea acestor probleme, dar și existența art. 5 din codul zis al muncii, a pornit de la o discuție cu fiica mea, un viitor cetățean cu drepturi depline al acestor pământuri, indignat de faptul că în România se practică un soi de sclavagism modern cu bună știință, echivoc din punct de vedere al literei legii, lax, permisiv multor firme de a-și exploata angajații cu sau fără contract, permisiv în privința neobligativității la plată pentru cei ce fac acel ,,internship” de se numea pe vremuri practică. Ambiguitatea evidentă a articolului este în primul rând de la definirea a doar două categorii în procesul de muncă: salariat și angajator. Se omite astfel a treia categorie, ucenicul, dintre aceste relații în definirile relațiilor de muncă. Știu, el este amintit pe parcurs, însă locul lui este cel de căpătâi, nu devii meseriaș dacă n-ai fost vreodată ucenic. Nemulțumirea mea este că, și-mi aduc aminte cum pe timpul nea-nicului la atelierele de strungărie, lăcătușerie și electric noi, elevii, dădeam produse finite pentru care liceul primea o remunerație în natură sau bani, ca să nu vorbesc de armată unde câștigam chiar și de pe recoltatul știuletelui, s-a împământenit obiceiul rău de a pune studenții la treabă în schimbul unei hârtii pe care scrie ,,Stagiu de practică complet”. Las reflecției voastre restul.
,,Deci salus reipublicae summa lex esto. Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor României…” – Eminescu, 23 decembrie, 1877.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share