Paràlele – Treij’ de parale și patru

Căldură mare. Arșiță. La 38 trecute gradele adunate în mine mă iau cu amețeală și abia dacă-mi pot găsi un punct de reper după care să mă agăț. Asta era acum….
Sărbătoare se cheamă când mințile se chitesc pe câte un dispărut, exercițiul acela de memorie trebuie să fie vesel, să deschidă mina, să pună zâmbet și să aducă înapoi viu, chipul ce până mai ieri te privea, îți vorbea…. Așa vreau să revăd ochii, licărind, așa vreau să aud glasul, chicotind de bucurie, așa ar fi vrut și ea, să hoinărească, să ridice mâinile, să-și spună ,,Sunt frumoasă!”. Și imaginația mea poate lesne să și-o închipuie, eliberată de cleștele acela care nu se lăsa cu nicio rugă înduplecat, alergând, făcând piruete, venind de la baie în fiecare dimineață spălată de propriile mâini, cu părul prins în două codițe ștrengărești dichisite de degete albe, iscusite. Acest 5 februarie este mai vesel azi decât ieri pentru că știu că a descătușat-o, știu că a făcut-o fericită, știu că a fost mai îmbucurătoare decât toate zilele de naștere, cele pe care le număra tristă că n-a primit cadoul mult visat, acela pentru care aștepta un an întreg și spera că dimineață, când mijea ochii, să se ridice în capul oaselor, să-și ducă mâna domnișorește la gură pentru un ultim căscat, să se privească în oglindă somnoroasă….
Astăzi nu este nevoie de nicio paralelă ci de o înfrățire, o îngemănare a două suflete pierdute de noi trupește în două puncte de timp diferite, dar câștigate în suflet pentru totdeauna, astăzi am să-i pun o Aură lui Eminescu. Când ți-s dragi doi oameni…. Am să-i cunun acum, dându-le binecuvântarea și salutul meu: ,,Să fiți buni și să trăiți o veșnicie. La bună vedere!”.

Contopire

Amestec de inimi
De suflete gemene
Create din lumină
În energie divină
Colorată în multe
Nuanțe transfigurate
Pe straturi așezate
Înlăuntrul nostru
Al ființei unice
Unite în toate
Ale noastre sclipiri
Scânteieri și luciri
Străluciri nemuriri
Tumulturi copleșiri
Din iubirea eternă
Colosal – Infinire
Dumnezeita contopire.

Aura Stângaciu

Dorinţa

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

Mihai Eminescu

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share