Ora de muzică 153

image

Încotro? Instrucția muzicală nu mai are nicio cale. Fie după norme, fie trasată după stil, ea nu conduce nicăieri.
Peisajul de altădată era foarte puțin nuanțat, culorile muzicale, genurile se limitau la câteva, derivatele fiind strict strunite, izolate în carapace proprie. Tronau notele clasice, cu variațiuni romantice, neo și baroce, muzica ușoară purta canoane clare, cu acompaniament de orchestră de estradă, cu mici divagații simfonice dar și jazz, muzica populară avea rigoare și formă prestabilită de încadrarea anterioară a folcloriștilor zonali, iar jazz-ul era apanajul grupurilor mici, chitite să ia cromatismul și arpegiul modal la chestionări multiple. Tot ce era în afara lor aproape că nu exista. De unde atunci dezvoltarea sau varientarea laturilor adiacente curente? Totul pornește de la împrăștierea câtorva instrumente în masă și în special a chitării. Numărul de pianiști era redus, dată fiind lipsa din dotare a unui instrument scump și greoi la mutare, vioara era la îndemâna tuturor, dar nu la învățare facilă, iar glasul supus tăcerii, deschis publicului doar dacă era încuviințat. Nu auzeai decât chefliii prin bodegi, rasatele familii expunând arii pe terasele proprii pe înserat sau cine știe ce nebun trezindu-se aiurea pe străzi etalându-și inconștient veleitățile interpretative. Chitara însă a făcut revoluție. Rock-ul a făcut revoluție. Cu trei mișcări de înțepenite degete în acord sau simplu riff, cu o portabilitate ce te făcea să zbori în același timp, a adus muzica în cele mai sărace medii și în cele mai înguste minți. După aceea….
Potopul. Cataclismul, asta a urmat. Erau de ajuns trei acorduri pentru uimit cei apropiați, erau de ajuns trei note ca să devii cel mai băgat în seamă, erau de ajuns trei zile ca să devii vedetă. Cum poate fi înfățișată reacția actorului care-l închipuia pe Charlie Parker, celebrul saxofonist de beep-bop, când intrând într-o sală de spectacol rămâne stupefiat de transa în care era publicul? De nebun. Cum altfel să te manifești când tu, virtuoz al suflatului în alamă cu ancie, tu, cel ce înșiră mii de note în doar trei minute, nu mai primești o batere de palme, necum o remunerare? Ca un om fără de înțelegere. Ăla de pe scenă abia scoate două note și lumea este toată la picioarele lui, tu nici măcar unul obosit, beat nu mai determini să-și aplece urechea inconstient. Astea erau timpurile, lucrurile sofisticate erau înlăturate, munca și studiul de prisos, vechiul devenea o relicvă ce nu mai avea loc la rampă. De aceea mă uit cu îngrijorare la fenomenul muzical de nișă, cel care ia frânturi din muzică și se hrănește în fugă, cel care se înfruptă din maximul de model și nu lasă nimic altceva posterității decât o copie palidă, fără de inspirație, un parazit de ajuns pe culmile succesului financiar.
Văd speranțe deșarte, aud laude deșănțate, presimt eșecuri. Industria ecranelor de televiziune furnizează iluzii, dau un sens de moment aspirantului și i-l iau după ce imaginea a dispărut. Un management delirant, pornit de la prima lecție cu o înșelătorie: că elevul are o șansă reală de a-și atinge maximul. Beția de îmbărbătări se accentuează și își cere primele drepturi: premiile cele mari pentru persistența în lipsa de talent. Merg mai departe și solicită specialiștilor dreptate: una pentru harul lipsă, una pentru banii cheltuiți fără folos și ultima pentru aprecierile nesincere ale apropiaților. Chiar și așa, geniu, încotro?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share