Ora de muzică 147

image

Ferice de cel plecat cu pluta, lui nu-i trebuiesc relevanțe și texte filozofice cu care să-și explice marile taine ale lumii.
Nici celor mai răsăriți cu intelectul nu le sunt necesare sofisticatele prelegeri muzicale ale lui Sting, o Fărâmiță de colo, un Salam de dincolo sunt suficiente pentru un festin bogat, se simt sătui după ce s-au ghiftuit ei și ascultătorii de bucate folclorice, îndesate orl-istic la final de zile 7 repetate de 52 de ori. Poporul mulțumit, lăutarul sațiat. De parale. Extaz deplin! Nu tu călătorie imaginară prin junglele africane, nu tu interpretare de curte regală, nici măcar o poveste cu Feți-Frumoși, ca să nu ne închipuim că înțelegerea poate depăși realitatea lui Verzereșan și atinge transcedentalismul lui Kant. Departe de ei aceste trăiri sublime. Cum cataloghează ei lumea doar dintr-a lor percepție, cum nu există decât a lor parte, iar de cealaltă nici nu vor să știe, e un fapt mai mult decât banal, dar blamabil, o oglindă bună de încercat din când în când: i te înfățișezi pur și ea te arată murdar, i te arăți perfect și ea se măscărește în față-ți, i te așezi cult ca la șezătorile literare și ea te privește tâmp, îi vorbești despre adevăruri și ea nu știe alt răspuns decât o minciună sfruntată.
Poate că există o sentință, o penitență numai bună de ispășit, o metodă de tortură pentru astfel de specimene, cu duiumul răsărite după anul de grație 1980. Nu cu ,,țepuiri țepești”, nu cu infuzie de ardei iute pus pe foc, nici măcar cu biciul, ci doar cu căștile îndesate pe urechi nu mai puțin de două ore continuu pe zi. Muzică death și tresh. Să înțeleagă și ei ce este acela exces de stil muzical, că vorba aia: cui pe cui se scoate. Poate așa ajung și ei la mijloc, nici în iad, nici pe pământ, nici horă dar nici metal, nici sârbă dar nici dulcegării infantile, manea cu atât mai puțin sau în aceeași măsură cu…. Pe cuvânt, cu orice alegeți, n-are nicio importanță. Dacă muzica s-ar reduce doar la atât, s-ar epuiza în mai puțin de două nunți. Din trei în trei minute, fără repetiție, poți îngrămădi în 48 de ore toată discografia acestei părți de lume ,,inventată” în ultimii zece ani, dacă faci o selecție a ,,traducerilor” din alte limbi te alegi cu jumătate, dacă le cauți și la originalitate după legea plagiatului nu rămâi decât cu un filon sărac de două, trei per zonă ,,folclorică”. Să trecem și la ,,oponenta pozitivă”, pop-disco…? Aici chiar că după triere n-o să rămâneți cu mai mult de una pe gen, dar ,,varientarea” nu este un obicei cotidian, el are obârșii vechi, de la Enescu și înaintașii citire.
Dar eu am altă treabă, să vă vorbesc despre cei cu adevărat marcanți și aducători de suflu nou muzical, de exprimări multiple, neașteptate…. Lévon Minassian…. Parcă sunt și doinele noastre pătrunzătoare, să le asculți din glas de bătrână tânguindu-și dorurile, neputințele, tristețea și jalea pentru cei pierduți, singurătatea, te apucă plânsul, dar să stai cu urechea aplecată la interpretarea din Doudouk, după tălmăcirea franțuzească a denumirii acestui instrument armenesc, a unui bărbat, este deja de-a dreptul supranatural. Asta da trăire! Cântă aceleași note ca maneliștii noștri fără să mă ducă cu gândul la paranghelii șii destrăbălare, le suflă rar, prelung, nu cu excese de tril pe final de măsură ci doar cu un tremurat perfect al buzelor înfrățite cu lemnul anciilor. Ingenios lucrat, fluierul este alcătuit din două părți: corpul, cu opt orificii, de obicei al patru și al cincilea mai apropiate, are extremitatea de sus puțin îngroșată în care se introduce muștiucul, partea prin care se trimite aerul, de formă multiplă. Acesta începe cu două ancii plate, lipite în lateral, care au un colier de siguranță la mijloc de care stă agățat cu ață un cilindru de lemn, cu o fantă alungită într-o parte, folosit pentru a proteja cele două lamele de lemn la transport. La capătul lor fac corp comun cu muștiucul în sine, cilindric pe o lungime de un centimetru, care se prelungește spre cealaltă extremitate cu o parte conică, învelită în ață înfășurată circular, parte care se introduce în fluierul propriu-zis. Instrumentul are o vechime considerabilă, peste 1500 de ani, este specific Armeniei și a căpătat privilegiul de a fi unul dintre cele ce au fost incluse în patrimoniul Unesco ca Masterpiece of the Intangible Heritage of Humanity în 2005. Sunetul său se apropie, spun specialiștii, de cel al clarinetului, dar după umila mea ureche tind să-l asemăn cu timbrul flautului căruia i-am exclus fâșâiala produsă de suflu. Dar ce este un instrument fără cel ce-i dă viață? Minassian l-a dus pe culmi înalte, tânguirile lui au redus la tăcere sălile de concert, poveștile lui s-au spus în tandemuri nenumărate, în moduri diverse. Să nu credeți că i-a fost ușor să fure meseria, cântatul la acest instrument se apropie de lucrurile sacre, de învățăturile ascunse, ancestrale, cu greu smulse unor mentori ca Djivan Gasparian și Valodia Haroutiounian. Și ce mare scofală să astupi opt găuri? Uite că este, îți trebuie răbdare și abnegație pentru cele 16 note cântate în mai puțin de o octavă și jumătate, de la Fa# în octava a patra pâna la La din a cincea. Minassian este protagonistul multor coloane sonore de film, un autodidact în acest sector artistic, dar și compozitor, reușind să realizeze două albume, în 1998 The Doudouk beyond borders – Lévon Minassian and Friends și în 2006 Songs from world apart – Lévon Minassian & Armand Amar, cel din urmă compozitor și el de muzică de film, album ce conține douăsprezece opusuri însoțite de Nickelharpa, Viole d’amour, Kamantcha, Oud, Tambouras și acompaniate de Bulgarian Symphony Orchestra. Contribuțiile lui, cetățean francez născut la Marsilia din părinți refugiați, au fost răsplatite cu Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres de președintele Chirac în 2003.
A întâlnit și români, mai precis unul, Radu Mhăileanu, regizor și scenarist născut în România, naturalizat după acel an 1980 de grație, ultimul suportabil se pare pentru geniul neaoș neînțeles și neîncuviințat, în Franța, ale cărui merite au fost recunoscute cel puțin pentru pelicula The Source din 2011, cea de-a opta din carieră, la festivalul de film de la Cannes. Minassian a întâlnit și a colaborat și cu alte celebrități, atât autohtone, Charles Aznavour, Patrick Fiori, Hélène Segara, Christophe Maé, Daniel Lavoie, dar și mondiale: Peter Gabriel, Muvrini, Simon Emerson și Manu Katché.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share