De Rîmnic, de bine! – Școala

ramnicu-sarat-gimnaziul-si-scoala-primara-de-baieti-91

Știu că Marius v-a făcut curioși și aproape nerăbdători să aflați câte ceva din bucătăria orășenilor noștri de soi.
Aș fi dorit să vă dau astăzi un nume, dar lucrurile nu par să fie așa cum mi-am închipuit, m-am înfierbântat mult prea tare din atâta entuziasm și era să pic exact în nas. De, lumea se mai împiedică uneori când este străpunsă de siguranța de sine. N-am făcut un secret din dorința mea de a încerca să aduc mai aproape oamenii de , și mă recunosc aici destul de neputincios în a fi un intelectual rasat, mai bine zis de a aduce cultura mai aproape de , așa cum au făcut-o cei care au văzut în mine un licăr de speranță. Ca să vă dovedesc că lucrurile nu stau așa cum îți dorești, pot să vă spun că până la fraza aceasta începusem cu un alt titlu, Cenaclu, tocmai cu intenția de a porni de la ședința de ieri a celor care frecventează cu regularitate o ,,scenă” care se vrea un nod pe firul de ață cultural râmnicean, dar mi-am adus aminte de ,,nebunia” de care m-am lăsat cuprins cu câțiva ani în urmă. Să vă povestesc.
Prima reacție, cunoscut ori necunoscut, a celor din jurul tău este una bizară, își încrețesc frunțile și…. Nu v-am spus ce mirare s-a lăsat peste fețele multora când am anunțat, umil, fiindcă nici eu nu știam ce înseamnă a așterne cuvinte pe hârtie la maniera interminabilă, că m-am apucat de scris, mai ales eu, biet menestrel pe la sindrofii, vedetă de carton pe ecranele române o dată la un an, penibil uneori prin cluburile buzoiene, bucureștene și câte or mai fi fost cu Forțele de Muncă, dar mai ales un amărât de tinichigiu suit pe Casa de Cultură, pe Liceul și Ștefan cel Mare. Și ce doare mai tare ca orgoliul rănit? Doar o rană de cui înfipt neglijent în talpă, o tăierură zdravănă cât să te sece la ficați și poate un ciocan peste degete. Astea însă trec, se vindecă în maxim două săptămâni, dar durerea că ești luat în balon fără să ți se dea vreo șansă de ripostă, că nici nu ești băgat măcar în seamă lasă cicatrici pentru lungi perioade din viață, uneori nu se vindecă niciodată. Au zâmbit cunoscuții mei, unii au dat din mâini a ,,dacă te-ai apucat și tu…”, unii au râs, alții chiar s-au pus pe luat la mișto.
Asta era acum patru ani. Mă lovise așa o curiozitate de a pune mai mult de o poezie pe un cântec încât am scos la capăt câteva eseuri de care eram mai mult decât încântat, le citeam, le reciteam și nu-mi puteam refuza uimirea că eu eram autorul lor. Așa trebuie să fi început fiecare dintre cei ce pornesc un lucru, entuziasmați până la extaz, solicitându-și neuronii pentru noi și noi experimente, fiindcă doar cine nu încearcă nu știe cum este. Mă simțeam ca atunci când am primit abecedarul, ca mai târziu când am învățat primele acorduri pe chitară și când am rostit prima oară ,,te iubesc”. M-am pus tenace pe lectură, pe dicționar și la final de an puteam să număr aproape cincizeci de eseuri și vreo cincizeci de pagini de roman. Anunțul de ,,eseu” și în literatură, nu numai în , a mai fost cu a mai fost, dar să fi văzut ce ochi s-au belit când din bucuria de a împărtăși și altora incipitul de inventivitate am împrăștiat zvonul că intenționez să și public într-un viitor apropiat. Cele mai mari surprize le-am avut la reacția părinților și fraților care au împărțit cruci către ceruri și ,,folie”-ei mele benigne i-au mai adăugat încă un grad, dacă nu chiar două.
Cu mult mai înainte, când multe gânduri se statuaseră în jurul muzicii, mă gândeam că voi răsturna lumea și voi reuși să coagulez în jurul meu minunații oameni pe care îi consideram ajutoare de nădejde, capabili de aceleași fapte ca și mine. În sensul acesta m-am pus temeinic cu burta pe buchiile teoriilor muzicale, pe arta cântării frumoase, pe știința conducerii și manipularea indivizilor în diferite cadre organizaționale. Puteți considera puerilă o astfel de abordare la vârsta la care era copt deja, să visez ca un idealist copilandru nu mi-a fost greu deloc, nu mi se părea, și nici acum nu m-am abandonat ideii, de nerealizat gândul de-a unifica artele prin știința educației colective încrucișate. Ea se poate descrie prin câteva cuvinte: muzică, cuplu elev-părinte, profesori-instructori pe diferite materii, dialog. O masă rotundă, dar fără prezența ei, un cerc de scaune ocupate de cei amintiți, o temă bine stabilită pentru ședință și bombardamente informaționale diverse, interacțiune. Scopul final – antrenarea învățăcelului. Câștiguri? Un individ complex cu mentalități deschise spre orice domeniu, un părinte gata oricând să-l ajute în procesul de fixare de cunoștințe, un corp profesoral mai sudat, mai înclinat spre activități mai puțin solitare, mai deștept, o societate mai educată.
Puteam abandona acest demers la câte sfaturi de lăsare am fost poftit, iată că n-am putut renunța așa ușor la așa ,,comori”. La o privire superficială ar părea un soi de minune acest reviriment mental produs la o vârstă la care mulți spun adio tinerețe, adio experimente, adio vivacitate, dar nici nu poate fi vorba de așa ceva, relevanța târzie m-a dus în punctul inițial formării mele: școala. Locul care trebuie slăvit mai ceva ca un altar de biserică. De aici trebuie plecat fiindcă aici am și ajuns când am pus primul titlu, când am scris primul cântec, când am ticluit primul acoperiș…. De aici trebuie extrase prima dată sevele creației, din mâinile doamnei învățătoare X, din cuvintele domnului profesor Y și sper să vă pot vorbi într-o zi, nu departe de azi, despre dascălii mei, dar și despre toți aceia care vrând-nevrând m-au însoțit spiritual pe căile cunoașterii.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share