De Rîmnic, de bine! – Cercetări

(Mobile)Umbrele sunt umbre doar dacă sunt profilate de cineva, dacă nu, tind să piară ca și cum n-au existat vreodată.
Nici măcar pentru un proces de intenție nu există material, dovezile au fost măcinate de ignorarea grefierilor și acuzatul absolvit de orice vină. Asta este memoria a 100 de ani de civilizație râmniceană, zero relativ. Ziarele dispărute fără urmă, cărțile lipsă din biblioteci, oamenii doar niște reflexii pe retina câtorva supraviețuitori de secol trecut. Mergând spre lista din arhivele naționale n-am găsit în dreptul orașului, chiar dacă era invers, decât Gazeta Săteanului. Nimic în rest. Almanahul din 1933 parcă a intrat în pământ, trecutul de asemenea. Mă întreb stupefiat de atâta mirare: ce-ar fi fost urbea fără cei doi, trei inimoși, e adevărat că și potenți financiar și bine poziționați politic, hotărâți să lase câțiva muguri de spirit acestui târg de tranziție? Ce mândrie ar fi afișat azi fiecare cetățean? Că au înălțat o casă? Lutul se năruie de apă, de vânt și de scuturări de scoarță. Că au pavat o stradă? Dalele se macină și ele când timpul se pune cu colț de iarnă. Că au ridicat statui? Ele te privesc rece, adânc, cu chip de .
Un veac pierdut. O sută ori o mie de vieți începute în zadar. Neprețuite gânduri împrăștiate în neant. Nu se mai tipăresc ziare, fie, dar pot fi adunate cuvintele în și acum, când încă nu este prea târziu, când ne vrem o fărâmă de înapoi putem face pasul decisiv. Putem da posterității mai mult de un raft cu râmniceni, putem reclădi o adevărată alexandrie aici, la noi. Își pot da azi mâna toți participanții la . Din arhivele personale, din cele încă pitite între filele înaintașilor, din amintirile încă trăitorilor de ani de glorie sau apuși ai celor cu pană de vorbă în mână, se pot reclădi odată cu orașul istoriile lumii. Căci mulți nu s-au plimbat de-a surda pe meleaguri străine, nu dădeau cu mistria și bidineaua la Paris ori Viena, printre aburi de țigară și alcool de câțiva crăițari făureau noua Dacie, importau și exportau inteligență. Nu însă toți, de beizadele era plină lumea. Dar dacă am avut un Alecsandri care să spună poveștile de iubire și prietenie din lungile și desele călătorii pe mări și prin țări occidentale, dacă a existat un Maiorescu și câți alții, ciocoi vechi și noi, dar , un Brâncuși, un care să ne aducă și luceafărul de pe cer, un Iorga, înseamnă totul. Și dacă ei s-au îngrijit să dea un nume unui popor, nu este de datoria noastră măcar să-l păstrăm?
Niciun concetățean al nostru nu este de pus la alții, întâietate însă merită doar unii pentru efortul depus în slujba neuitării și băgării de seamă. Pentru grija de țăran, așezat la loc de onoare în pagini de gazetă, merită menționat Datculescu. Douăzeci de ani de zăbovire asupra agriculturii. Pentru includerea urbei în circuitul marilor români, pentru legăturile cu staff-ul României June, deschiderea de reviste, ziare și cenacluri, pentru neliniștea de a funda Universitatea Liberă de la Balcic și împroprietărirea artiștilor, omului Octavian Moșescu îi datorăm din pornirile noastre artistice de astăzi.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share