Paràlele – Șaptișpce parale

N-am știut niciodată care-i unul și care-i altul. Mi-a fost indiferent că-i Carol ori Ferdinand sau….
Nu zic că nu făcură și ei la timpul lor niscai revoluție, dar nu știu să fi venit cu bănuți de-acasă și nici să le fi fătat vaca proprie vreo avere din nimic, n-aveau nici din aia. Mai mult ca sgur venirea lor a sporit datoria cetățenească pentru încă o mână de privilegiați așezați necum la coadă ci în fruntea fabricației de bani și foloase. Drepturi, moșteniri, privilegii regale…, în fapt o nouă Mărie. Că-i taxă ori bir mi-e tot una, că-i venit ori salariu e-un dat pus în cârca cui credeți? Poporului, cetățeanului, insului vorbitor de-o limbă. Să luăm un exemplu recent. Un Albert de-și spusese rege este nemulțumit că după abdicare nu mai fituie 11,5 milioane pe an ci vreo nouă sute de mii, un președinte român n-are cum sta în vilă decât dacă stătulețul căruia îi stă blazon mai bagă niscai milioane, de-o piscină, de-o vacă la ușă…. Păi cum să nu se vaite bietul Mugurel că patronajul căruia îi stă servil nu-l are la suflet și că în fața lui nu poate scoate o notă verbală de pretenție, darămite o partitură cu intrigă și punct culminant?
De aceea zic eu că cel mai mare dușman al unei societăți este salariul, fixismul ăsta pe o sumă de bani care nu reflectă mai mult decât nesimțul răsplătirii muncii. Nu e de mirare că rămâne barometrul cu scala cea mai defectuoasă a măsurării unei economii și ce este mai rău e că are obârșii în inexactitatea și imprecizia calculului eficienței. Mai mult, este moneda de schimb a guvernelor, polița de asigurare a unei bătrâneți chinuite, recompensa cuvenită ori nu pentru o pierdere fizică sau intelectuală de timp. Poate o șmecherie. Iar vin cu inepta întrebare: a cui să fie oare și această invenție? Știți care e culmea? Nu este creația comunismului, retribuția a fost pusă pe hârtie cu mult înaintea lui pentru vătășei, nodărei…. Dacă economia ar fi pus bazele unui stat, cu siguranță că ar fi funcționat după modelul său. Produci – câștigi, nu produci – nu vezi o para. Dacă acest principiu nu se respectă, garantat avem de-a face cu două entități diferite, una care are un set de valori corecte, iar cea de-a doua o iluzie, o hoție, o șmecherie.
Principiile străvechi ale ,,făcutului” au pornit de la nevoie, una personală, uzuală și dacă păstrăm această unitate de măsură ajungem exact la modul de viață al țăranului, fix la cel român, mulțumit cu ce-i punea pe tavă natura. Neînțeleasă este evoluția boierului, stăpânitorului de sclavi și mecanismul prin care acesta s-a proțăpit în vârful unor mase mari de oameni acumulând ceea ce aceștia abia puteau strânge laolaltă. Ameninți unul, doi, îi jupoi de vii, îi omori, însă oricât pământ ai deține după, fiindcă nu era altă avere la începuturi, alt simbol și mijloc de trai, nu văd cum ți-ar spori puterea fizică de-a mai căsăpi sau subjuga pe alții. A existat o complicitate, o explicam eu așa din mintea mea cu unul care râcâia în pământ și restul care căscau gurile la cer lângâ o peșteră și atenți, și nu la el. Din capul locului cel determinat să se separe de haita de prădători s-a supus unor riscuri, el însuși devenind victimă a celor fără de scop, oferindu-le chiar el soluții, viziuni de acaparare și rapt. Acest joc al escaladărilor a produs diversificarea activităților umane, pentru unii un mod de evadare din corsetul ,,golanilor” puși cu biciul pe el, pentru ăilalți o manieră de-a născoci noi metode de păcăleală. De aceea se naște o nouă întrebare: când a apărut munca și ce și cum a determinat ca aceasta să ajungă înlocuitoare a pieselor de schimb din trocul ordinar? Cred însă că vorbim de cu totul și cu totul altceva, despre o etapă de conștientizare generală, una de rezonanță mintală, de o perioadă în care se stabiliseră niște valori materiale precise: cât prețuiește un pumn de grâu, ce diferență este între un ciot de lemn și o piatră de cioplit. Munca în sensul ofertei de schimb apărea după formarea și stabilirea definitivă ale criteriilor de valorizare, când ea însăși aducea la final un surplus, unul de comparat cu cele din panoplia consacratelor. Ce-a urmat….
,,Va să zică, înmulţindu-se trebuinţele, trebuiau înmulţite izvoarele producţiunii şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator şi producător, un fel de manipulare care scumpeşte articolele. În această manipulare naţia agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sânt uniforme în privirea valorii şi, dacă constituiesc o trebuinţă generală, nu e mai puţin adevărat că sânt cel mai general articol de producţiune, adică acela care se face pretutindenea.” – Eminescu, 23 decembrie, 1877.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share