Paràlele – Optușpce parale

Nu-i vreme între orânduirile omenești în care echilibrul dintre stat și economie să fi fost perfect și este culmea că mai slabul stat a deținut totdeauna supremația, întâietatea, nedeținând practic niciun rol.
Statul nu este emanația, așa cum suntem îndemnați să tot credem, voinței unui popor, a unui glas specific după alfabet, ci a celor ce aveau nevoie gratuit de lucrurile celor trudalnici, de timp de hodină și lene, de ,,regie” și ,,împărătism” pentru mațe și oscioare ,,domnești”. ,,Binele” națiunii strânse sub cupola oblăduitoare a aparatului statal era binele lor, modalitatea prin care se putea exploata sub formă superioară, generală și ultima spiță umană. Pretextul a fost și este unul copleșitor de convingător: neatârnare, independență, apărare. S-au adăugat bunăstare și libertate, două ingrediente conferite unui amalgam nefiresc: capitalism și democrație.
Mulți încă le caută în pene amândurora încercând filozofii convingătoare, teze pentru contopirea lor, alții nu fac nici cel mai mic efort, beneficiază de pe urma patentării invenției numit stat contemporan. Există o ,,anamneză” la punerea bazelor acestui aranjament, altfel nu puteam avea astăzi, după un comunism feroce, un capitalism galopant. Actorii sunt alții, cred că mai apropiați de predecesorii lor primitivi, metodele de jupuire mai rudimentare, cu toată pleiada de cataloage de legi și norme academic formulate. Scoate frate banu’! Vrei să treci pe stradă? Plătește! Vrei să ai stradă? Marcă leul! Apă, canal, gaze, electricitate? Întoarce buzunarele pe dos! Mai vrei și la oraș? Impozit pe casă, teren, locul de parcare al autovehiculului, pe rondul de flori, pe tencuiala și spoiala pereților, pe ploaie și zăpadă, pe copaci și câine, pe biata mâță, pe aer. Da, și pe aer! Nu plătiți Tvr-ul emanat în eter? N-aveți o dare pentru noxele emise de mașină, horn, centrală? N-a scăpat nimic din dicționarul limbii române să nu fi fost taxat și pentru unele există chiar ,,repetir”.
Eu am tras linie și-mi dă cu minus. Două pâini, o friptură de alergătură de curte a crescătoriei de la Crevedia, o fiertură de cepi și barabule asezonată cu niscai întărituri italiene de făină românească, o tăvăleală de unt, o înzorzonare cu dulceață, două pliculețe de iarbă aromată, doi stropi de floarea soarelui, două mere, zece căni de apă, zece găleți de etan, una de curent, patru posturi de televiziune, două rețele de socializat, toate din rețeta zilnică fac cât o sută de lei. Am uitat de peticele de pus în fund, de pielea de pe labele picioarelor, de leșia de untură de porc, de dinții de la pieptăn, de brici și pastă, de toate cele femeiești….
Mi-am chinuit zile și nopți în șir mințile cum să fac și să dreg, cum să-mi cârpesc traiul, și cum n-am fost deprins cu furtișagul am zis că mai multă muncă mă va izbăvi material de toate neajunsurile. N-a fost așa. Criteriul după care m-am vrut remunerat a fost tot unul omenesc, nu puteam înșela clientul cum nici eu nu mă doream la rândul meu, cu toate astea tot treceam lejer de unul încartiruit într-un demers patronal de anvergură și s-au născut și din diferența asta întrebări. De ce, cum, cât. De ce să vrea cineva să muncească la grămadă pentru altul. Cum s-a stabilit prețul pentru prestare. Cât să fie cuantumul bănesc în comparație cu produsul muncii sau beneficiul angajatorului. La prima întrebare nu pot răspunde clar, n-am înțeles niciodată ,,punerea buletinului de identitate” la dispoziția cuiva, am fost tot timpul pe poziție de egalitate cu recompensatorul demersului meu. Aș putea argumenta cu criteriul de securitate din piramida lui Maslow, dar ce mă fac cu celelalte? Argumentul dezvoltării profesionale pică, nevoia de a accede profesional se transformă în escaladarea unor funcții și poziții în ierarhia stabilită de patron și afacere. La a doua și la a treia propunere de chestionare găsesc iarăși disfuncții. Cum stabilești tu șef, cât are de luat un angajat? Nu după numărul de produse finite, nu și după nevoile sale, măcar acelea de hrană? Ce climat îi pui la dispoziție, unul de liniște sau unul în care mocnește nesiguranța acoperirii zilei de mâine?
,,Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani? Şi, dacă ştiau că vor ţinea, n-au ştiut de unde, cum şi cine îi va plăti? Nu ştia absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvânt tot ce e comun al naţiei se plăteşte numai şi numai din prisosul gospodăriei private, cum că din acel prisos se hrănesc toate formele civilaţiei şi că, dacă istoveşti pre acesta, atunci începi a mânca însuşi capitalul de muncă al oamenilor, condiţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi sufleteşte?” – Eminescu, 21 decembrie, 1877.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share