Paràlele – Douăj’ de parale și trei

10515207_739532749434595_8418132547335031614_o

Țara n-a fost, și chiar dacă la începuturi ar fi putut fi, a cuiva. E un concept împrăștiat până la….
Graniță. Locul, nici aici nu pot determina motivația țărușului înfipt ca să țină loc de limită, unde se termină locurile tale și încep ale altora. Mirajul vecinătății. Morgana ce-a adus năpasta gâlcevii, curiozitatea dar și speranța unei altfel de libertăți. Când o pierzi pe a ta ori, ori. Se vede totuși că și conceptul ăsta atârnă nu numai aici, în spatele cuvântului patrie, de un biet fir de păr. Echivoc.
Mulți au ales: plecăm. Nu ne interesează casă, pământ, , avem altele de făcut. Unii au fugit în dorul lelii nerăbdători să clătească ochii în ape străine, alții din spirit de turmă, cei mai mulți ca să se agațe de îmbogățire, unii mai devreme, alții mai târziu. Eu cred că din pur egoism, din dorința de-a divorța de viața care-i făcea să fie în fel și chip. Mai ales responsabili. Responsabili că au o obârșie. Rușinoasă.
Și au dreptate. Provenim dintr-un popor fără nicio sclipire, fără nicio contribuție la patrimoniul de spirit al lumii, suntem săraci în toate privințele. Lăsând la o parte formele rare rătăcite printre urmașii lui dacus primus, cele cu glagorie la cap, mâini și picioare, la un total schițat pe hârtie, rebuturile și ratările indexate-ne sunt apropiate aritmetic de recensământul populației cu drept de vot.
Pun motivele la un loc și număr: , , . Cei care argumentează propria exilare cu marile problematici omenești mint. Și nu-i recunosc de compatrioți. De dizidență să nu aud, cei cu adevărat iubitori de neam au pierit atunci, pe loc. Unii fizic, alții în minți. De calici nici atât. Cine-și permitea luxul unei excursii peste gardul cu sârmă româno-… era el însuși un mic bogătan. Lichelele încap de la sine în înșiruirea mea, ei sunt cei mulți.
Cine știe poate face o vizită prin anii de peste opt nouă, cine nu…. Un om cuminte n-ar fi avut pentru șperțuri, se lupta pentru o clădire sănătoasă a climatului intim de gintă. Trebuia să se reobișnuiască a-și duce crucea singur. Nu mai avea în spate nici mentorul, nici mâna colectivă întinsă, primise pământ, locuință să se spele pe cap cu ea. Primise puterea. Știa povestea domniei pentru o zi, își învățase lecția.
Nu toți. Dovadă că unii s-au returnat mai prejos decât plecaseră. De nenumărate ori. După cincimi și pătrimi de veac s-au trezit mai bogați cu o casă și o mașină. Ochelari de soare, șosete roz și privire…. Pierdută, suficientă, tâmpă. Eu, român de , n-o suport. Așa cum nu suport prostia cu care au plecat, n-o s-o accept pe asta cu care s-au întors și mai ales cea aruncată cu teleportarea, grijulie, afectată până la lacrimi și furie.
Latră câinii. Stau în spatele unui gard și hămăie la vederea mea. Nu-i înțeleg defel, limba lor mi-e străină. Unii mai știu totuși de ,,marș” și se potolesc. Trec mai departe. Pe strada mea, în orașul meu, în…. Patria mea. România curat românească. Așa că le spun celor cu gând de ducă să-și vadă de a lor, a mea este încă aici, nestăpânită, liberă, așa cum a fost de la începutul începutului.
,,Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sânt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.” – , 23 decembrie, 1877.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share