Paràlele – Douăj’ de parale și două

O țară nu se vinde, încă nu s-a dat o lege care să stipuleze inepta dorință a unora de a se cocoța pe cea înaltă movilă de pământ cu satisfacția proprietății unei întinderi de necuprins cu privirea, e o iluzie.
Mă uit la mama. Pe cât de curajoasă a înfruntat toate vicisitudinile vremurilor de crescut , pe atât de mare îi este teama azi când ne vede încolțiți de fiarele cu dinți ascuțiți de lege, pe cât de tare ar fi sărit ieri la grumazul oricui ar fi încercat să ne răpească viețile, pe atât de sperioasă devine acum cu fiecare cuvânt…. Dacă ea, o leoaică feroce în tinerețe, dă bir cu fugiții și se înfricoșează din orice, ce să mai vorbim de restul, cu mult mai neștiutori și mai potoliți în timpurile din urmă. Neliniștea ei generală din ultimii ani, părăsită rând pe rând de idoli precum , Roman, se alimentează zilnic de ponoasele și dojanele pe care doi, trei slujbași i le pun în cârcă. Și tot am încercat să-i explic….
Că munții Carpați vor fi veșnic ai României, că apele îi vor traversa defileurile, că aerul pe care-l respiră…. Că asfaltul pe care-l bate zilnic între casă și piață îi aparține, că european fiind astăzi l-a sau îl va plăti odată cu impozitele achitate către stat, că primăria, casa de , poliția și armata, muzeul și bisericile sunt toate ale ei, chiar și camerele de luat instantanee urbane montate pe stâlp îi aparțin. Ale tale sunt mamă toate!
Ale voastre. Dacă cetățenește veți fi vreodată întrebați care vă e treaba nu uitați să le reamintiți tuturor că supraviețuiesc datorită vouă, sunteți singurii lor patroni. Să nu vă fie frică să luați de guler un polițist când nu-și face datoria, să deschideți gura când un funcționar din primărie nu vă îndeplinește doleanțele, să-l atenționați pe edilul șef că oricare dintre scaunele pe care stă el și restul de reprezentanți ai voștri vă aparține. Înțelegeți că București, Iași și Cluj sunt ale voastre de drept oricare v-ar fi obârșia, că toate clădirile statului, pe care unii le tot flutură ca fiindu-le în proprietate momentană, n-au alt stăpân decât pe voi, că nu există lege care să vă înlăture la a fi părtăș la marea avere națională. Nu uitați!
Și eu, și mama suntem în aceeași Românie și totuși avem ochi diferiți cu care privim tot ce ne înconjoară. Eu văd , ea percepe îngrădire, eu mă uit semeț spre viitor, ea înclină să năruie orice speranță că el ar exista, eu am un țel cu care adorm și mă trezesc, ea se culcă noaptea cu un gând și dimineață el dispare ca prin vis. Trăim deci într-o țară împărțită în două, una care vrea și alta care nu, trăim așadar într-un antagonism fără șansă de eradicare, într-o apropiere depărtată, într-o uniune deșănțată, mincinoasă, apocaliptică. Precum cuvântul și noi: pentru unii sfârșitul lumii, pentru ceilalți începuturile uneia noi.
Cam asta este democrația zilei curente, dar nu cea pe care o însemnează toate dicționarele explicative, aceea care să inducă percepția că toate vă stau la dispoziție, că ați luptat, ați murit, ați renăscut, ați pus umărul generație de generație la clădirea unui climat mai prielnic vieții, că nu v-ați irosit mileniile decât pentru credința că sunteți ai acestor locuri, liberi și nemuritori .
,,Ţara nu mai este decât o moşie mare, administrată în felul unei moşii, un complex de latifundii în care dreptul privat e drept public, moştenirea averii teritoriale moştenirea puterei în stat.” – Eminescu, 5 august, 1876

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share